Strident preocupat de sine însuși, după principiul „Dacă nu eu, cine?!“, ceea ce nu-l împiedică să spună că se detestă. Mirat parcă și el de succesul său, încît simte nevoia să-i amintească, una-două, cititorului ce bine e să ai așa ceva și ce nasol e să-ți lipsească. Poet rahitic, dar urmărit de prepuelnicia că-l invidiază confrații, fiindcă-i merge foarte bine ca prozator, Michel Houellebecq e suficient de inteligent ca să le ia multora piuitul, dar nu atît pe cît și-ar dori, ceea ce-i stîrnește tristeți abrupte, de bărbat care visează să-l iubească și prostituatele cu tarif. Are teorii, ca orice franțuz care scrie, convins că lumea a început odată cu el și, atunci cînd o dă pe teorie, citează din clasici după ureche, ca să aibă motiv să le dea la cap. Pentru el, Kant în postura de moralist e cam naiv, iar Schopenhauer, un tip care și-a mîncat mălaiul, dar care din cînd în cînd mai are dreptate – fiindcă el, Houellebecq, se îndură să fie de acord cu el.
Din textele din Intervenții, multe impecabile, se vede că romancierul s-a obișnuit cu rolul de Gică Contra și că știe că asta așteaptă cititorii de la el. În filosofia lui, lumea a ajuns de multă vreme, hélas!, un supermarket, în care cei săraci nu intră și unde căutăm cu căruciorul sex, bani și faimă, ca niște bieți sclavi ai publicității ce sîntem.
M.H. nu-l înghite pe Platon, cel din Republica, pentru că vrea să izgonească poeții din cetate, deși, îți explică el, poeții sînt singurii deținători ai adevărului, chiar dacă de cele mai multe ori nu-și dau seama de asta. După Houellebecq, lumea se încăpățînează de vreo 500 de ani să meargă într-o direcție greșită, din vina politicienilor – cum altfel? –, care nu sînt în stare să-și convingă supușii, mă rog, alegătorii, nici atunci cînd au dreptate, așa că le e frică de referendumuri, care le pot dărîma șandramaua. Viața, în schimb, așa cum este, nu e rea deloc; cea mai bună dovadă e că vrem s-o prelungim. Și dacă s-ar putea, să fim nemuritori. M.H. susține că lui nu-i e frică de moarte. E sigur că o formă de nemurire i-o garantează cărțile lui. Ceea ce e o credință naivă a cuiva care din cînd în cînd uită convenabil să mai meargă împotriva curentului.
M.H. detestă sofiștii și găunoșenia, dar se pricepe și el la sofisme, de care se folosește cînd vrea să aibă dreptate dintr-o întorsătură de condei. Tot el e supărat că Franța sărăcește și, cînd poposește la Calais, unde 40% din populație trăiește sub limita sărăciei – e un tip căruia îi place să călătorească! –, vede că orașul e pustiu în timpul săptămînii, dar că în week-end cîrciumile sînt pline de cetățeni care-și cheltuiesc acolo ajutorul social, iar copiii care se joacă lîngă calea ferată fac cu mîna trenurilor care intră în tunelul de sub mare. Dar tocmai cînd te aștepți ca autorul să înceapă o teorie, textul se încheie, ca orice povestire despre locuri în care nu se mai întîmplă nimic.
Așa cum probabil bănuiți, Houellebecq nu se teme de corectitudinea politică, dar cînd vine vorba s-o dovedească se leagă de feministe, despre care spune că sînt niște proaste ce ar putea fi inofensive dacă lipsa lor de luciditate nu le-ar face periculoase. M.H. folosește ca exemplu o feministă radicală care, descrisă de el, chiar pare proastă, însă cînd judeci întregul după cîte un exemplar ridicol, asta nu mai ține de politică. E incorectitudine, pur și simplu. Și nu-mi vine să cred că Houellebecq nu-și dă seama. Dar, de dragul rolului lucrativ în care a intrat, uneori acest tip ultrainteligent face pe prostul.
Michel Houellebecq, Intervenții 2. Urme, traducere de Alexandru Matei, Editura Polirom, 2021.
