În primul volum al amintirilor sale, Cronica anilor risipiți, Serge Moscovici scrie despre tinerețea pe care a petrecut-o în România. Cartea a apărut la noi în 1999. Celebrul psiholog reconstituie acolo nu numai povestea copilăriei și a tinereții sale, ci și cutremurătorul tablou al vremii, în care evreii din România și din Basarabia au căzut victime pogromurilor și legilor antisemite. Primele legi de acest fel au apărut încă din timpul domniei regelui Carol al II-lea, sub guvernul Goga-Cuza. Cele mai cumplite au fost impuse în timpul statului legionar și al dictaturii lui Ion Antonescu. Spre deosebire de alți memorialiști evrei care l-au descris pe Antonescu ca pe un salvator, Moscovici îl prezintă drept ceea ce era de fapt. Antisemitul sîngeros care a decis trimiterea evreilor în Transnistria, care a aprobat tacit pogromul de la Iași, trenurile morții de după și care a ordonat represaliile ucigașe împotriva civililor evrei din Odessa. Chiar și după război, Moscovici s-a simțit exilat la el în țară.
Cel de-al doilea volum al memoriilor lui Serge Moscovici, despre celălalt exil al său, cel de la Paris, a apărut după moartea autorului. De fapt, a fost reconstituit din numeroasele foi disparate scrise de mînă pe care autorul n-a apucat să le pună în ordine și nici să le dea o formă finală. Cea care a făcut această operațiune a fost Alexandra Laignel-Lavastine.
Tînărul Ștrul Moscovici s-a refugiat la Paris în 1948, la 22 de ani. Acolo i-a cunoscut pe alți doi „meteci” veniți din România, poetul pe atunci necunoscut Paul Celan, cel ce se va sinucide în 1970, și nu cu mult mai vîrstnicul Isac Chiva, care a devenit „mîna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss”. Pentru a face din el „un emigrant cuviincios”, primul său angajator parizian îi schimbă numele în Serge. Însă înainte de a scrie despre viața lui la Paris, Moscovici trebuie să revină la amintirile din România, unde și-a promis că, dacă va scăpa cu viață, va deveni „om de carte”. Tot aici, mai întîi, îl bate gîndul să emigreze în Uniunea Sovietică – știa rusește –, dar un prieten îi spune ce-a auzit de la doi ofițeri sovietici despre binefacerile comunismului lui Stalin, încît îi taie dorința.
Ca să ajungă la Paris trebuie să fugă din România și, după o primă încercare ratată, trece pe ascuns în Ungaria, unde îl ajută norocul să nu fie prins de un control în tren și expediat înapoi. Urmează Austria și Italia; în Franța ajunge înfometat, fără bani și vorbind o franceză rudimentară. La Paris cunoaște viața străduțelor sărace, doarme în hoteluri mizere și „se proletarizează” ca să aibă ce mînca. Cu franceza lui aproximativă, Moscovici scrie la un roman, se crede urît și ratat, și cînd se înscrie la Universitatea din Paris, la Litere, alege psihologia, care pe atunci era considerată o disciplină fără rost. Își rodează franceza vorbită cu prietenii, iar pentru cea scrisă merge în biblioteci. Tînărul metec are o formidabilă capacitate de asimilare și caută cărări nebătătorite de alții, încît atunci cînd alege psihologia socială, aflată la început de tot, ca subiect al lucrării de doctorat stîrnește uimiri și neîncredere. Viața lui Moscovici la Paris are, mai ales în tinerețe, întorsături de situație de-a dreptul romanești. Memorialistul constată asta din cînd în cînd, cu o memorabilă ironie, fiindcă pentru el scrierea autobiografiei nu înseamnă să-ți relatezi istoria, ci să reflectezi asupra modului încare ai trăit-o. Iar reflecțiile sale sînt mai de fiecare dată și profunde, și sclipitoare.
Serge Moscovici, După război la Paris. Cronica anilor regăsiți, traducere și note de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, 2021.
