Am recitit presat de o curiozitate bruscă ultimul roman al lui Pavese. Luna și focurile nu e pe lista mea scurtă de cărți la care mă întorc periodic. Cînd l-am citit prima oară, în adolescență, mi-a lăsat o impresie puternică, totuși n-am simțit nevoia să-l reiau. Poate din pricina tristeții dezarmante pe care ți-o transmite. Cu siguranță, din cauza ultimelor pagini care m-au dat dat peste cap cu frumusețea lor atroce și de care mi-am adus aminte pe măsură ce mă apropiam de sfîrșit. Acum vreo cinci ani, cînd am recitit povestirile lui Pavese, mi-am amintit de personajele din Luna și focurile, totuși am preferat să păstrez distanța față de roman. L-am reluat acum, după o călătorie scurtă, cînd mi-au venit în minte sentimente amestecate din copilărie.
Vîrsta aceea, care nu e un timp al fericirii, cum ne place să ne închipuim mai tîrziu, prostește. Doar că învățăm să ne ascundem amintirile neplăcute prin sertarele secrete ale memoriei și le ținem la suprafață pe celelalte, mai puține și banale, bucuriile pe care le-am avut atunci din motive mărunte. Or, personajul lui Pavese, căruia în copilărie i se spunea Țiparul, s-a întors din America, unde nu i-a plăcut, deși acolo a făcut avere, din dorința de a-și regăsi „rădăcinile”. Cu toate astea îi trebuie ceva timp pînă să se ducă la el în sat. Ca și cum ceva nespus îl ține departe.
Țiparului nu-i aflăm numele adevărat pînă la sfîrșitul cărții. El povestește, dar uită să se recomande, și nici unul dintre cei cu care stă de vorbă dintre puținii supraviețuitori ai copilăriei sale, inclusiv prietenul Nuto, nu-i spune pe nume. Personajul e inventat de sus pînă jos; singura legătură între Țiparul și Pavese e geografia satului în care s-a născut scriitorul, în casa de vacanță a tatălui său. Ai zice că Pavese i-a tăiat dinadins cititorului orice posibilitate de a găsi vreo legătură între el și personajul său. Țiparul a fost la școală pe sponci și nu-și cunoaște părinții; a fost crescut de o familie de țărani, care l-au luat de la un spital cu copii abandonați, dar nu de dragul lui, ci pentru că statul plătea o alocație pentru copiii cu părinți neconoscuți. Așa că, de fapt, Țiparul caută niște rădăcini care nu există în sat și chiar dacă ar vrea să dea de urma părinților săi, nu mai are de la cine. Cînd află că e „bastard”, copilul e mîndru fiindcă pentru el vin bani în casă, nu și pentru cele două fete ale țăranilor care-l cresc.
Altfel, amintirile neplăcute ies una după alta din sertarele memoriei lui, locurile copilăriei s-au schimbat – asta îl calcă pe nervi! – și majoritatea celor pe care i-a cunoscut, inclusiv părinții lui adoptivi, au murit. Puțini de „moarte bună”, cei mai mulți au fost omorîți de fasciști sau de comuniști, în timpul războiului. Astfel că mai toate nostalgiile Țiparului sînt retezate de la rădăcină, ca și nădejdea lui că după război lumea o va duce mai bine.
Din toate astea se ivește o poezie stranie și complicată, ca un curcubeu al tragediei, departe de alb-negrul neorealismului și de ritoșeniile stîngiste ale vremii, venite după cele ale fasciștilor. Personajul lui Pavese răscolește trecutul într-o lume care vrea să uite și e pe cale să izbutească în această operațiune de ștergere voluntară a memoriei. După 71 de ani de la apariție, acest roman al păstrării memoriei oricît de dureroase nu numai că „rezistă”, dar pare să fi cîștigat în timp, printr-un curios efect de îndepărtare a perspectivei, de pe urma căruia amănuntele de circumstanță dispar. Ceea ce rămîne e esențialul – cuprins aproape miraculos în Luna și focurile.
Cesare Pavese, Luna și focurile, traducere de Florin Chirițescu, Editura Polirom, 2016.
