Eminescu găsește, printre suporterii ucraineni din Centrul Vechi, câțiva foști colegi de la liceul din Cernăuți. Încep să depene amintiri din liceu, cum doar Eminescu era capabil să depene, fiind de notorietate că Eminescu era un depănător redutabil, pe care numai Creangă îl întrecea, însă Creangă nu se pune, pentru că la el depănarea amintirilor era profesia de bază și el, practic, din asta trăia.
– Mai știți când am chiulit de la chimie ca să mă duc în codru și să scriu o poezie despre natură?
– Da, cum să nu? Ți-a pus profa absență și l-a chemat de urgență pe căminar la școală, ca să-l amenințe că te exmatriculează.
– Frate, ce vremuri!
– Toată lumea credea că o să te faci inginer silvic. Prea umblai numai prin pădure.
– Dar uite că nu m-am făcut.
– Chiar, cu ce te ocupi?
– Sunt poet.
– Poet? Și unde lucrezi?
– La o multinațională din Pipera. La departamentul de poezie.
– Există așa ceva?
– Da. Stau toată ziua cu nasu-n foi și reformulez exprimările prea birocratice ca să sune poetic.
– Uau! Pare greu.
– Nu e. Cel mai mult îmi place să lucrez cu HR-ul. Am scris vreo zece strofe despre trecerea implacabilă a timpului pornind de la regula că zilele de concediu nu se reportează de la un an la altul.
– Poet, zici?
– Da, poet. Dar mai scriu și proză, uneori. Sărmanul Dionis, de exemplu.
– Ce-a pățit?
– Nimic. Așa se numește nuvela. Sărmanul Dionis.
– Dar îl cunoșteai pe tip?
– Pe cine?
– Pe Dionis.
– Cum spui tu, omule. Dar să știi că Aron Pumnul încă mai e supărat pe tine pentru poezia aia. Nu trebuia s-o scrii. El a luat-o ca pe o amenințare cu moartea.
Imediat după discuția cu suporterii din Ucraina, Eminescu e cât pe ce să intre într-o altercație cu Alexandru Macedonski, care se afla în mijlocul suporterilor veniți din Macedonia de Nord.
802 vizualizări
