Ai fi zis că Ioana Pârvulescu venea din alt timp. N-avea nici o legătură cu moda, așa că totdeauna era îmbrăcată cu gust. Avea o coafură simplă, ca domnișoarele din interbelic. Părea profesoară încă din studenție. Calmă, discretă în gesturi, nu se grăbea niciodată cu întrebările, iar cînd răspundea la vreo întrebare, își lua cîteva secunde de reflecție, cît să-și dea seama dacă merită să deschidă gura. Pe atunci, dar și mai tîrziu, avea un umor blajin; în relațiile cu ceilalți era totdeauna prevenitoare și delicată. Se recomanda liniștită „Ioana.“. Totdeauna cu punct, nu cu vreun revendicativ semn de exclamare, și îți dădea mîna fără precizări feministe. La cenaclu, Crohmălniceanu recunoștea în ea un fel de a fi care n-avea nici o legătură cu optzecismul nostru bășcălios, cu spontaneități adeseori deplasate. Ioana a început la Junimea cu versuri – n-am fost la ședința în care a citit, dar am aflat că a fost bine primită.
La cenaclu nu venea nimeni cu texte de critică literară, nici cu eseuri – sau nu m-am nimerit eu la ședințele cînd s-a citit și așa ceva. Ioana însă părea făcută pentru critică literară, nu de întîmpinare, ci de interpretare. Cel mai bine se simțea însă scriind despre istoria literaturii, de aici a ajuns la istoriile de nișă despre București și despre intimitatea secolului al XIX-lea, în care, spunea mai tîrziu, i-ar fi plăcut să trăiască. Apoi a scris romane cu personaje din acele vremuri.
Pe cînd făcea o navetă greu de suferit într-un sat din județul Giurgiu, Ioana apărea la cenaclu obosită, dar cu privirea sclipitoare. Nu știa să urască; detesta frigul acelor ani, regimul politic și autobuzele pline de mitocani cu care se ducea și se întorcea în comuna Roata de Jos unde preda româna și franceza.
Cînd profesorul Crohmălniceau s-a mutat la Berlin, după 1990, a rugat-o pe Ioana să se mute în apartamentul lui din blocul de pe strada Dionisie Lupu. Crohmălniceanu a avut atunci o idee providențială, fiindcă, după ce au murit în spital la Berlin și el, și soția sa, cine știe ce s-ar fi ales de biblioteca lui, de care moștenitorii apartamentului voiau să scape cît mai repede. Atunci Ioana s-a îngrijit de soarta cărților lui, iar mie mi-a dăruit așa-numitul „ciocan de critic“ pe care Nina Cassian i-l făcuse cadou lui Croh la o aniversare din tinerețe, cînd el era îndrăgostit fără speranță de poeta erotomană. Un ciocan de lemn dintre cele pentru bătut carnea de friptură care la un cap era vopsit în roșu sîngeriu. La celălalt, Nina a desenat o inimă străpunsă de o săgeată, ca o promisiune amoroasă. Una dintre multele de care Ninei Cassian nu-i trecea prin cap să se țină, dar pe care criticul a luat-o, un timp, în serios. În anii ’80, într-o seară cînd a adus vorba despre umorul Ninei Cassian, profesorul mi-a arătat instrumentul acela de bucătărie pe care i-l adusese poeta de ziua lui. Îl păstra într-un sertar al mesei sale de scris. „Ciocanul de critic“ se găsește acum în sertarul din mijloc al mesei la care scriu.
1.439 de vizualizări
