Cu fața lui alungită, alcătuită din unghiuri ascuțite, ca portretele în peniță de Marcel Iancu, Emil Paraschivoiu era atît de discret, că părea dornic să fie invizibil. Singura lui extravaganță: purta părul lung, tuns ca pașoptiștii. Scria proză și traduceri. Deopotrivă de migălos. Pînă se îndura să publice un text îl revedea de enșpe ori. Un pic pedant. Inteligent și autoironic, Emil recunoștea că tot timpul i se părea că undeva exista o formă ideală a textelor sale și că se străduia să dea de ea, deși nu știa unde s-o caute.
În viața de toate zilele îl vedeam în spatele ghișeului de la secția de împrumut a bibliotecii Universității. Uneori scotea capul din ghișeu. Semăna cu o broască țestoasă care se ițește din carapace. Emil detesta vulgaritățile și bancurile fără perdea. Îl făceau să se înroșească și să-și strîngă buzele într-o tăcere jignită. Avea un umor blajin, niciodată caustic, și făcea scurte comentarii mai mereu sceptice despre întîmplările zilei. Evita pălăvrăgeala, poate și fiindcă era cel mai în vîrstă din grupul fondatorilor.
Apărea rar la Junimea. Tăcea în timp ce privirea i se muta de la unul la altul, după lungi, dar discrete contemplări. Ne-a citit o dată sau de două ori fragmente dintr-un volum de proză căruia îi dăduse numele Sic! Semnul acela de exclamare nu se potrivea deloc cu Emil, încît atunci m-am gîndit că poate, pe dinăuntru, Paraschivoiu era cu totul altfel decît omul al cărui ideal în viață părea să fie invizibilitatea. Făcea parte din acea categorie a mulților intelectuali care detestau regimul fără s-o declare, se țineau la distanță de tot ceea ce era oficial și trăiau în regim de supraviețuire socială. Emil devenise locuitorul unic a două insule, cea de acasă și biblioteca Universității: cum n-avea stofă de luptător, îi lipsea amărăciunea înfrînților. Cînd ieșea din bibliotecă să fumeze, se rezema de celălalt perete al holului, lîngă una dintre scrumierele-scuipătoare de metal nichelat, care semănau cu niște cupe mari dotate cu un soi de capac pus pe dos și cu o gaură rotundă la mijloc. Țigările pluteau ca înecații în apa gălbuie de pe fundul acelor scrumiere scîrboase.
După revoluție, Emil e ieșit din carapacea lui. Mai întîi a plecat de la bibliotecă, apoi a publicat traducerea romanului fantastic-porno Amorurile unui prinț, de Apollinaire, ceea ce nu se potrivea deloc cu vechiul Paraschivoiu. Mai tîrziu și-a descoperit o nouă carapace – traducînd romane franțuzești fantasy, din care ieșea pentru a mai publica în reviste cîte o piesă de teatru experimentală ori cîte un eseu cu multe note de subsol. Lucrează la o editură și, cu toate că lumea cărților de la noi e mult mai mică decît ne place să ne închipuim, nu l-am mai văzut de peste douăzeci și cinci de ani.
Eu nu l-am văzut de peste treizeci de ani. Mi-e foarte dor de el!
Va MULTUMESC pentru rascolitoarea evocare.