ANDREI CRĂCIUN: „Voi continua să citesc ziare și în timpul morții mele“

Cred atît de tare în destinul de scriitor al lui Andrei Crăciun și îmi place atît de mult ce face ca ziarist, că am ținut morțiș să fac un interviu cu el. Cum nu-l cunoșteam decît din cărți, așa am aflat despre el, chiar de la sursă, cine e, de unde se trage și de ce poartă pălărie.

Cristian Teodorescu: Ai scris un roman extraordinar despre Emil Cioran, într-un stil care divulga un mare scriitor. De ce Cioran?

Andrei Crăciun: Mulțumesc. Am, cum se spune, puterea să recunosc: nu greșiți. De ce Emil Cioran? Cînd am fost invitat, de Adrian Botez de la Editura Polirom, să scriu o biografie romanțată am primit o listă cu posibile personalități. Nu mai știu dacă erau scrise în ordine alfabetică, dar Emil Cioran era sus pe lista aceea, printre primii. Nici n-am mai citit-o pînă la capăt. L-am ales pe Cioran dintr-un motiv foarte pragmatic: cu un an înainte scrisesem o piesă de teatru, în care personaje erau Eminescu, Creangă, Caragiale, Cioran, Istrati, Nina Cassian și Sadoveanu. O scrisesem special pentru un festival de teatru pentru publicul tînăr, un festival de la Iași. Și eram la zi cu lecturile din acești autori. O biografie Creangă mai scrisesem deja pentru Editura Muzeelor Literare, tot din Iași, iar Cioran a fost primul nume care mi-a sărit în ochi. În plus, știam cum vreau să încep cartea, cu întîlnirea Sábato-Cioran, la care mă gîndeam de mulți ani, mereu m-am întrebat ce or fi discutat oamenii aceștia.

C.T.: Ce legătură e, pentru tine, între științe politice, administrație publică și istoria ideilor?

A.C.: Așa cum frumos scrie Mario Vargas Llosa în cartea Chemarea tribului, în eseul despre Isaiah Berlin, întorcîndu-se de altfel la o idee a lui Isaiah Berlin, care de asemenea o avea de la poetul grec Arhiloh: „Vulpea știe multe, dar ariciul știe ceva important“. Carevasăzică, sînt pe lume oameni-vulpi și oameni-arici. Eu mă număr, categoric, printre vulpi. Pentru că nu cred în vreun principiu ordonator, nici măcar că un asemenea principiu ar fi posibil, pentru că nu îmi place să am o singură idee, care explică totul, am pendulat totdeauna între foarte multe zone de interes, între multe discipline, plaja lucrurilor care mă interesează e enormă, la fel cum este și cea a celor care nu mă interesează deloc. Ce ați enumerat dumneavoastră aici sînt studiile mele de licență și master, făcute cu mulți în urmă, pe vremea lui Băsescu.

C.T.: De ce te-ai făcut gazetar cînd ai fi avut de ales îndeletniciri mai tentante, mai ales că, de cîțiva ani, gazetăria a ajuns un loc din care mai mult se pleacă decît se vine?

A.C.: Eu scriu în ziare din anul 2005 și nu mi-am dorit să fac o altă meserie. Asta vreau dintotdeauna. Dacă aș fi vrut altceva, aș fi făcut, cu siguranță. La mine, deci, nu a fost o întîmplare, a fost o pasiune și încă mai este. Am intrat în presă printr-un concurs, care se numea „Premiile Ioan Chirilă“, fiind dedicat memoriei cronicarului. Soția lui Ioan Chirilă, actrița Iarina Demian, m-a ales cîștigător, a avut ultimul cuvînt. Iar premiul mi l-a dat Ivan Patzaichin pe scena Ateneului Român. M-am străduit să nu îi dezamăgesc pe acești oameni. Nu cunoșteam nici un ziarist, altfel decît din scris, nu aveam nici o pilă, cunoștință, relație. Dar citesc ziare în fiecare zi de la șapte ani. Și – vorba domnului Radu Cosașu, care știu că va citi acest interviu – voi continua să citesc ziare și în timpul morții mele. Voi rămîne ultimul român cu un ziar în mînă. Pentru mine, ziarele au fost o fereastră către lume. Îmi imaginam, la șapte ani, că asta fac ziariștii: merg prin lume, află ceva interesant și povestesc mai departe. Și, cînd mai tîrziu, ajungînd în redacție (am început la Evenimentul zilei), am văzut că nu era chiar așa, am făcut totuși să fie. Eu, unul, așa mi-am făcut meseria. Am colindat toată lumea, am cules povești interesante și le-am spus mai departe. Încă fac asta. Mîine (marțea trecută, notă C.T.) plec la Medgidia, apropo, un oraș despre care știu că e important în biografia dumneavoastră. Am un reportaj acolo. Poimîine, însă, plec la Napoli. Și tot așa. Trăiesc o formă inedită de exil: trăiesc pe drum, ajung tot mai rar în România și stau tot mai puțin.

C.T.: După ce ai debutat în gazetărie ai primit mai multe premii – felicitări! – printre care și pe acela de „Cel mai bun tînăr ziarist de cultură“, țuști la GSP. Din iubire de sport sau așa s-a întîmplat?
A.C.: Nu m-au interesat niciodată premiile și nu mă interesează nici acum, nu cred în ierarhii și cu siguranță ele nu pot fi decît o fotografie de moment. În ceea ce privește gazetele cu care am colaborat și colaborez, printre care și Gazeta sporturilor, menționez că sînt freelancer de opt ani. Am acceptat orice colaborare în care am putut să lucrez liber, fără să mi se impună ceva. Iar la Gazetă mereu am avut libertatea asta. Cînd am simțit că nu am destule locuri unde să mă desfășor, n-am început să plîng într-un colț, ci le-am făcut, de la zero. De exemplu, am fost printre fondatorii site-ului Recorder, care a ajuns, grație colegilor mei, foarte cunoscut. De altfel, moștenirea mea în presă, după aproape două decenii de muncitor cu ziua prin ziare, cred că stă în oamenii la formarea cărora am contribuit. Și nu sînt tocmai puțini și nici neînsemnați. Și succesele lor mă bucură.

C.T.: Cînd ai fost premiat drept cel mai bun editorialist, în 2011, la ce ți-a mai trebuit „munca de jos“ a reportajului – pentru care, ce-i drept, ai fost desemnat cel mai bun un an mai tîrziu?

A.C.: Mie nu îmi plac granițele. Nu îmi plac granițele nici între genuri gazetărești. Și, cum spuneam, nu cred în ierarhii. Scriu cu egală plăcere editoriale, reportaje sau simple știri de coloană. Tot vorbeam mai devreme despre fotbal, are Mircea Lucescu o vorbă: un antrenor e la fel de bun ca ultimul său rezultat. Așa cred și eu despre texte, ești la fel de bun ca ultimul tău text.

C.T.: Pe FB ți-a pus o poză din profil cu pălărie. Ce istorie are pălăria aia, de-ai ales tocmai poza cu ea?

A.C.: Pur și simplu am prea puține poze în care nu am capul acoperit, de o șapcă, o bască, o pălărie. Moromețian, sincer vă spun: n-am! Profitînd de faptul că nu am chelit, eu îmi port părul lung, de cînd a început pandemia n-am mai văzut frizerul la față, și îmi e mai ușor să îl acopăr cu o pălărie și să merg mai departe prin viață. Sînt niște fotografii făcute de un prieten fotograf, nu mai știu cu ce ocazie, dar nu aveau cum să fie altfel, fiindcă așa umblu eu, cu capul acoperit. Am impresia că astfel îmi țin gîndurile la un loc. Este, desigur, o copilărie, dar e importantă, ca toate copilăriile.

C.T.: De unde ai apărut?

A.C.: Un răspuns foarte sincer este că era să fiu născut în timpul unui examen de geometrie diferențială. Mama era studentă la Facultatea de Matematică a Universității din București. Și tata la fel, student la Matematică. Din fericire, mama, înțeleaptă cum sînt mamele, m-a născut pînă la urmă la maternitate. M-am întîmplat vara, la vremea examenelor. Părinții mei sînt amîndoi profesori de matematică, așadar. Dacă mergem mai departe cu încă o generație, am cel puțin doi bunici cam bulgari și dacă mergem și mai departe dăm pesemne și de ceva turci. Așadar pare că am apărut de aici, din Balcani. Totodată, nu mă simt deloc parte a Balcanilor. De altfel, nici nu vreau să aparțin vreunui loc. Sînt un nomad. În scris, am apărut citind. Scriitorii mei preferați sînt ruși: Cehov, Gogol, Babel. Nu fac parte din nici un grup literar, din nici o organizație, din nimic, în literatură am mers mereu singur, cu temele mele, cu obsesiile mele, cu speranțele mele și nereușitele mele. Nu mă interesează deloc gura lumii, să fie sănătoasă toată lumea. Vorba lui Sebastian: nu am încredere decît în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.

C.T.: Ai o relație cordial-relaxată cu filosofia, dar fără să te omori după direcția ultraspecializată în care a apucat-o. Te bate vreun gînd către filosofie?

A.C.: Am făcut un profil uman în liceu și aveam mai multe ore de filosofie. Am fost chiar și la o olimpiadă, nu mai știu ce ne-a căzut acolo, dar știu că am luat o notă foarte mică, pentru că nimic din ce am scris nu era „în barem“. Ceea ce m-a alertat, nu pot nici pînă în ziua de azi înțelege cum se poate cîntări o lucrare de filosofie cu un barem ca la științele exacte, dar asta m-a ținut departe de Facultatea de Filosofie sau de altele unde se dădea filosofie la admitere. Din fericire, însă, de cînd există Coursera sau alte astfel de platforme, putem urma cursuri de filosofie la orice universitate din lume și chiar am făcut asta. Am făcut un curs la Yale, unul la Universitatea din Edinburgh, care are un departament de filosofie excepțional – și tot așa. Totul, însă, la un pur nivel de amator. Nu sînt un filosof și nici nu voi deveni de acum înainte, nu am asemenea ambiții. Dar îmi plac enciclopediștii, de pildă, și mă bucur că nu mi-a trecut pofta de cunoaștere.

C.T.: Ce zici despre„ pașaportul verde“, în care destui văd o formă de discriminare?

A.C.: În situații excepționale se pot aplica măsuri excepționale, desigur. Eu sînt vaccinat, am pașaport, cum s-ar spune. Încurajez oamenii nu să meargă neapărat la golf, n-am porniri atît de prezidențiale, dar să creadă în știință. Chiar dacă autoritățile române nu sînt formate din niște oameni pe care să-i crezi ușor. Ca să nu spun că sînt niște șarlatani, deși așa ar merita.

C.T.: Ce pune la cale scriitorul Andrei Crăciun? Apropo, Ultimul om liber – biografia romanțată a lui Emil Cioran – mi s-a părut superbă.

A.C.: Știu că vi s-a apărut așa și vă mulțumesc din nou. Au apărut mai multe cronici în Cațavencii, a dumneavoastră, a lui Doru Bușcu, apoi, din nou, m-ați onorat cu o cronică la Prietenul visătorilor și al învinșilor (Polirom, 2021), o carte despre Panait Istrati. Eu nu eram niciodată în țară cînd se întîmpla să mai apară o cronică, dar mereu mă suna domnul Radu Cosașu să-mi dea vestea și eram cu atît mai fericit. Mă bucur cînd primesc vești bune de la asemenea oameni. Cît despre ce pregătesc, am un volum în curs de apariție – Viața de apoi a poetului, la Editura Nemira.

Cristian Teodorescu