A debutat sclipitor cu poezie. Adică, la bază, Robert Șerban e poet. Urăște să se repete, așa că, în loc să se așeze confortabil în fotoliul celebrității, experimentează. Îi plac situațiile insolite sau de-a dreptul incomode, deși, după zîmbetul lui larg, prietenos, n-ai zice. Primul lui volum de proză (scurtă) pare scris de cineva care toată viața n-a făcut decît asta și care acum a ajuns la vîrf. R.Ș. face parte din acea restrînsă categorie de fericiți la care nu se cunoaște că scrisul ar fi 99% transpirație și 1% inspirație. (Proporția asta inventată pe vremea cînd poetul, mă rog, scriitorul trebuia să pară un muncitor la strungul talentului și pe care o invocă atîția mi se pare o prostie. Fără acel 1% inspirație, transpiri degeaba. Sau, mai rău, chinui hîrtia.)
Robert Șerban pare, aici, nepotul lui Caragiale din Momente și schițe, într-un moment de grație. Scrie simplu, dar gîndește complicat. Își iubește personajele, chiar și pe cele detestabile. Nu vrea să dovedească nimic, așa că nu se străduiește ca scrisul lui „să dea bine“. Profesorii pentru care culmea literaturii e stilul îmbîrligat și cocoșat de metafore pot face atacuri de panică față cu simplitatea stilistică a lui R.Ș. Ceea ce altora le iese, dacă le iese, de-abia după multe încercări, Robert Șerban izbîndește din prima, fără ezitări. Scrie despre lumea pe care mai mult ne închipuim că o știm, fără a se încurca în explicații – se bizuie exact cît trebuie pe inteligența cititorului și se pricepe să-l ia pe nepregătite. Povestirile lui sînt cel mai adesea instantanee, în care cuvîntul singur e ridicat de multe ori la rang de propoziție. Asta tocmai pentru că autorul știe ce știe cititorul, așa că se folosește de cuvîntul acela, care cuprinde în el o întreagă poveste. Procedeul e riscant: dacă nu e întrebuințat cu precizie, cuvîntul-propoziție se întoarce împotriva cui îl folosește astfel.
Povestirile lui R.Ș. încep ca și cum ai ști despre cine urmează să aducă vorba, nu se încurcă în detalii cu acea frică a prozatorului că nu te convinge. Povestitorul inventat de el e un tip oarecare care vorbește în cel mai obișnuit limbaj cu putință și care te oprește să-ți spună o chestie. Una dintre acele întîmplări care fac parte din categoria „Asta-i viața!“, dar care la sfîrșit te contrariază – povestea pe care o știai de la alții, la el se sfîrșește cu totul altfel. Ca în flash-ul în care un tip întors în țară din străinătate, așteptîndu-se la tot ce poate fi mai rău – categoria omniscienți –, ia la bordul mașinii o doamnă îngîndurată care face autostopul. El n-o întreabă unde vrea să ajungă, ea nu-i spune, și cînd el, în sfîrșit, îi adresează întrebarea, doamna constată că povestitorul ori e prost, ori se preface. Altundeva, un tip își deschide un anticariat în centrul orașului. Prăvălia lui e o barcă în care își ține cărțile. Anticarul a adus barca-prăvălie pe o stradă din mijlocul orașului. Ideea prinde, chiar are succes. Omul devine o celebritate locală, răsfățat de opinia publică și de televiziunea locală. Într-o dimineață însă, ce să vezi? Își găsește barca inundată, cu cărțile plutind prin apă. Polițistul pe care l-a chemat îl consolează: „Bine că nu i-au dat foc, domnu’ Vlad“. O lume în nici două pagini. În cele mai multe din puzderia de povestiri a volumului regăsești prea cinstitele încurcături de situație din proza scurtă clasică, pe care Robert Șerban le pune în pagină cu virtuozitate și cu profunzimea din vechile parabole, pe cît de simple, pe atît de grele de înțelesuri.
Robert Șerban, Oameni în trening, Editura Polirom, 2021.
