Nu mai ţin minte cîţi conţi de Monte Cristo am văzut la cinema şi la televizor. Romanul însă, cu toate cele trei volume ale lui, mi-a rămas în cap şi, de fiecare dată cînd am văzut vreo ecranizare, mi s-a părut că scenaristul n-a prins cartea cum trebuie. Asta fiindcă Dumas père ştia să te facă să-i vezi şi să-i auzi personajele, mai ceva ca la cinema.
Iar negrii literari care au muncit pentru acest mulatru cu aer de mîncău jovial se pricepeau să aplice lecţia lui Dumas la fel de bine ca titularul firmei literare cu acest nume. Contele de Monte Cristo e unul dintre cele mai tari romane semnate de Dumas şi, să mă scutească snobii, una dintre acele cărţi care-şi pun dangaua pe creierul tău o dată pentru totdeauna, şi asta indiferent la ce vîrstă l-ai citi. Povestea tînărului căpitan de vapor care ajunge în puşcărie fără să ştie de ce şi care devine discipolul şi executorul testamentar al învăţatului abate Faria e una dintre acele istorii de neuitat în care nu contează ce crezi despre „adevărul” ei. La fel cum Edmond Dantès e trimis la pîrnaie pe viaţă pe o insulă de unde scapă miraculos, pentru a deveni contele de Monte Cristo, tu însuţi, cititorul, ajungi prizonierul acestui roman. Te fascinează şi îţi anesteziază toate reacţiile de tip „asta nu se poate”, fiindcă aici totul devine posibil. Evadat după 17 ani de temniţă, Edmond se îmbogăţeşte urmînd indicaţiile abatelui, cel care i-a completat educaţia în închisoare şi l-a învăţat să gîndească logic. Apoi pune la cale un program în două etape. Începe cu facerea de bine, apoi trece la răzbunări metodice împotriva celor care l-au băgat în puşcărie.
Cu o imaginaţie care funcţionează impecabil şi cu o capacitate genială de a urmări şi împleti întîmplările a sute de personaje Dumas duce la perfecţiune personajul justiţiarului din romanele cu mistere. De la el au învăţat meserie mulţi realişti respectabili, şi francezi şi de alte naţii, începînd de la tehnica dialogurilor şi ajungînd la aceea a „verosimilizării” celor mai greu de crezut situaţii. Pentru romanele sale de aventuri, cu intrigi complicate, dezvoltate impecabil, Umberto Eco, cel care ştie cu ce se mănîncă asemenea trebuşoare pentru a lua ochii cititorului contemporan, îi face lui Dumas, în Cimitirul din Praga, plecăciuni adînci şi cît se poate de sincere.
Cele trei romane? Patru erau, din cate stiu.