Ca să scrii plauzibil despre viața unui scriitor genial trebuie să fii tu însuți atins măcar în treacăt de aripa genialității ori să ai parte de o inspirație nebună, încît să te apropii de geniul său fără să-ți pîrlești ridicol aripile. La sfîrșitul cărții sale despre Nichita Stănescu, Bogdan Crețu notează „26 octombrie – 19 decembrie 2021“, dînd de înțeles că a fost vizitat de o inspirație care i-a îngăduit să scrie Nichita. Poetul ca și soldatul, în mai puțin de două luni. La fel de bine însă cartea asta ar fi putut rămîne în continuare în stadiul de proiect secret, căruia autorul îi dă periodic tîrcoale, așteptînd momentul cînd astrele talentului intră într-o conjuncție potrivită.
Bogdan Crețu nu l-a cunoscut pe Nichita Stănescu. N-ar fi avut cum, din cauza vîrstei. Imboldul de a scrie despre el i-a venit pe cale strict literară, după ce s-a îndrăgostit la prima vedere de versurile poetului, apoi i-a învățat poeziile pe dinafară și s-a decis să scrie critică literară de dragul lui. Autorul acestei „vieți romanțate“ n-a avut de-a face decît cu mitul care a devenit Nichita Stănescu și cu legendele din jurul lui. Mitul apăruse însă încă din timpul vieții lui N.S., la fel cum apăruseră și zecile lui de prieteni, mai ales scriitori, care foloseau această prietenie ca pe o carte de vizită și spuneau „Am fost la Nichita!“ ca și cum ar fi vorbit despre un pelerinaj pe care-l transformaseră într-o rutină cotidiană. Așa că, în loc s-o ia cronologic, de la Ploiești, de la copilul Nichita Hristea Stănescu, Bogdan Crețu începe cu aproape sfîrșitul. Cînd N.S. începe să-și adulmece moartea și cînd, în pofida semnelor tot mai dese pe care le primește din partea bolilor care se înmulțesc, își închipuie că n-are cum să moară, victimă naivă a mitului său. Nichita e un roman psihologic al cărui erou își retrăiește și își comentează viața și își contemplă beteșugurile tot mai agresive, în rarele sale momente de singurătate.
„Poetul, ca și soldatul, n-are viață personală“, zice poetul, ceea ce în cazul său era adevărat și la propriu. În apartamentul lui dintr-un bloc din Piața Amzei, pelerinii veneau și plecau în permanență, zi și noapte, ca într-un local cu orar 24 din 7. Gîndurile lui Nichita sună cît se poate de convingător în interpretarea lui Bogdan Crețu, care-l caută pe poet mai cu seamă în versurile sale fără să se avînte prea tare în epica vieții personajului său. Întîmplări povestite de alții despre Nichita Stănescu sînt reluate în carte, de astă dată din perspectiva trimbulindului poet, tot mai precipitat și cu o expresivitate formidabilă. Aflăm astfel de la sursă, cum ar veni, de prietenii săi din tinerețe, de femeile din viața lui, de compromisurile pe care le-a făcut, de prietenii mai tineri, poeți care îl adulează și care visează să ajungă mai mari decît el. Mai aflăm și de prietenul lui, Copacul Gică, de milițienii care îl interpelează noaptea, pe stradă, de lecturile tot mai puține, de faptul că nu mai scria cu mîna lui, ci își dicta poeziile. Celelalte personaje apar numai cu prenumele sau sub numele îndeletnicirii lor artistice, Pictorul, Actorul, Poetul tînăr nr. 1, 2 și-așa mai departe, iar ultima lui soție e pur și simplu Ea. Toți sînt relativ ușor de recunoscut, cu condiția să fii cît de cît inițiat în lumea acelor ani. Cred însă că neștiutorii care rămîn la suprafața acestor identificări n-au de pierdut, în lipsa cheilor care duc la modelele personajelor din carte. Există în carte un ce misterios și de nepipăit care capătă un efect de profunzime, cu aceste imprecizii. Sau, cine știe, poate că stîrnește o curiozitate mai lumească.
Nichita n-are decît vagi legături cu o biografie romanțată, ceea ce nu-i deloc rău, fiindcă e un copleșitor roman tragic în care criticul Bogdan Crețu i-a dat inspirat întîietate prozatorului.
Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, Editura Polirom, 2022.
3 vizualizări
