Ca aproape toți adversarii prostiei obștești ridicate la nivel academic, Houellebecq mai spune și el prostii, dar o face cuceritor. Stilistic, te încîntă, încît felul lui de a fi împotriva curentului, chiar și cînd uzează de sofisme, te obligă să-i treci cu vederea slăbiciunile argumentației. Iar metoda lui de a pune orice la îndoială e, la urma urmelor, de preferat argumentațiilor conformiste. El e cel ce a scris în perioada de vîrf a pandemiei că, în timp ce vorbim toți despre moarte și despre statisticile ei, oamenii mor discret, aproape neobservați. O frază de mare prozator sau, mă rog, de mare poet care se exprimă într-o proză de campanie. Tot el e de părere că umanismul unei societăți date poate fi măsurat după atitudinea ei față de cazurile irecuperabile. Mai exact, Franța față de cazul Vincent Lambert, nefericitul care, după un accident de motocicletă, a intrat în 2008 într-o comă profundă care a durat pînă în 2019, cînd a fost decuplat de la aparatele care-i asigurau supraviețuirea.
Pornind de la nefericitul Lambert s-a scris imens în Franța despre eutanasiere și despre dreptul la viață al celor care nu pot spune ce aleg, viața la aparate sau moartea. Deși n-ai zice, știindu-l un tip rațional, adept al pozitivismului, Houellebecq e de partea celor ce cred că viața se cuvine păstrată cu orice preț și că societatea n-are dreptul să ia nimănui dreptul la viață, sub pretextul curmării eficiente a suferințelor persoanelor aflate în comă. Astfel că, de la contemporanul Lambert, M.H. ajunge la soarta handicapaților în Sparta, unde se practica o eugenie sui generis. Acolo, nou-născuții handicapați erau uciși în numele eficienței societății, ceea ce n-a scutit Sparta de dispariție și, anticipează Houellebecq, nu va salva nici eficienta societate franceză care l-a condamnat, de fapt, la moarte pe Lambert și va lăsa în urmă „amintirea îndoielnică a unei rușini, umbra unui dezgust“.
Altundeva în acest volum de eseuri și de interviuri, care în franceză poartă un titlu neutru, Intervenții, fiindcă succesul cărții îl asigură cu prisosință numele autorului, M.H. vorbește despre reputația sa de om chichiricios și pus pe pe scandal. Atunci cînd e propus la un premiu literar, organizatorii au grijă să-l palpeze, ca să se convingă de la sursă că premiabilul nu va da ceremonia peste cap sau că nu va refuza premiul după anunțul oficial. Deși are o părere cît se poate de proastă despre complezența instituției premiilor literare și despre modul ei de funcționare, Houellebecq mărturisește că nu i s-a întîmplat niciodată să refuze vreun premiu ori să stîrnească vreo zurba la ceremonie. Se poartă civilizat, chiar cordial, asta fiindcă – dă el de înțeles – e o tîmpenie să refuzi un premiu cînd ai o părere excelentă despre tine însuți.
Orgoliul pe care și-l pune pe masă fără reținere nu-l împiedică pe M.H. să se autoironizeze; nu prea mult, doar cît să-și poată dezvălui slăbiciunile, fără să ajungă la practici masochiste și, mai ales, înainte ca alții să i le atace fără menajamente. În cazul lui, autoironia e, de fapt, o tehnică de apărare inteligent folosită. Mecanismul ironizării e aplicat impecabil în eseul său despre conservatorism, în care M.H. vede o sursă a progresului. Ce face aici Houellebecq e să resemantizeze conceptul, pentru a găsi calități acolo unde alții nu văd decît defecte, asta după ce are grijă să separe conservatorismul de reacționarism. Dacă admite că rădăcina primară a conservatorismului e lenea intelectuală, M.H. se grăbește să adauge că asta „conduce la sinteză, la găsirea trăsăturilor comune dincolo de deosebirile de suprafață“, încît în concluzie, chiar dacă nu salvează pe nimeni, marele merit al conservatorului e că n-are nici victime în palmares.
Michel Houellebecq, Un pic mai rău, traducere de Alexandru Matei, Editura Polirom, 2022.
