L-am văzut pe Robert Smith anul trecut la Roskilde Festival, în Danemarca. Cînd a intrat pe scenă mi s-au umezit instantaneu ochii. Era acolo o parte din prima mea tinerețe, pierdută c-un soi de grație și cu o certă nesimțire undeva între Disintegration (1989) și Wish (1992). Și mai era acea expresie sfîșietor de melancolică pe care o afișa legendarul solist vocal al trupei The Cure. Omul părea mai conștient ca niciodată de povara celor mai frumoși ani ai lui, înșirați ca niște borne kilometrice din onix curat pe marginea drumului dintre Three Imaginary Boys (1979) și Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me (1987). Robert Smith a cîntat atunci impecabil, întrucît marii artiști sînt capabili de chestii de genul acesta chiar și atunci cînd îi trezești din somn după o depresie, o beție sau o noapte de amor cu două fane de 50 de ani bucata.
Pe numitul Cheyenne, o clonă extrem de gotică și melancolică de Robert Smith, îl văzusem înainte într-un ziar englezesc care publicase niște fotografii din culisele acestui film despre, aparent, un bărbat fragil, introvertit și irecuperabil, care îmbătrînește discret și inutil ca o vedetă optzecistă dintr-un muzeu al statuilor de ceară. Un film pe care fanii lui Paolo Sorrentino – care în 2008 ne luase tuturor piuitul cu excelentul Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti – îl așteptau cu o nerăbdare febrilă și ușor îngrijorată. În fond, Sorrentino n-ar fi fost primul regizor european capabil s-o dea în bară c-un prim film în limba engleză și cu niște vedete pe afiș care amintesc de muzica sferelor înalte de la Hollywood.
Apoi am văzut trăsnaia gotico-sclerotică a lui Sorrentino. Și, în prima ei jumătate de oră – cînd fostul star rock Cheyenne (Sean Penn) se deplasează, cu o lentoare tristă și narcotică, între o nevastă exasperant de înțelegătoare (Frances McDormand) și propriile sale fobii existențiale, într-un cartier apatic din Dublin, asupra căruia planează umbra cinică a unui stadion de fotbal –, am decis că voi avea multă răbdare. După care a devenit din ce în ce mai clar că This Must Be the Place* este, într-adevăr, un foarte bizar omagiu adresat lui Robert Smith, de vreme ce filmul se dezintegrează treptat și iremediabil. Exact cum se-ntîmpla pe vremuri cu Fascination Street, cînd mi se terminau bateriile la walkman și melodia se transforma într-o lălăială incomprehensibilă și indigestă. Vă întrebați cumva la ce poate să ducă, finalmente, aceast mash-up haotic și inconsistent dintre Sean Penn și The Cure? Țineți-vă bine de CD-uri: la Holocaust.
Care-i treaba? Cheyenne pleacă în America pentru a fi martorul ultimelor clipe de viață ale tatălui său. Dar ajunge prea tîrziu și sfîrșește prin a răzbuna o umilință pe care ăl bătrîn o suferise în timpul celui de-al doilea război mondial, în calitate de evreu perfect indezirabil. În acest scop, clona lui Robert Smith inițiază o călătorie aparent inițiatică și perfect superfluă prin America profundă. Scopul ei implicit pare a fi un soi de regăsire de sine (morală și chiar muzicală, dacă nu chiar sexuală), intermediată de niște oameni care ar trebui să-i releve omului niște chestii. Ce anume nu e deloc clar și nici eficace, dar devine limpede că rockerul narcotic din Dublin începe să fie conștient de ceea ce s-a-ntîmplat, omenește vorbind, la Auschwitz. Astfel, Sorrentino reușește contraperformanța perfectă de a rata două filme dintr-o singură lovitură. Căci Cheyenne nu e nici suficient de rocker pentru a-i rupe cîteva oase nazistului pe care-l vînează, nici suficient de evreu cît să i le rupă pe toate.
* Rocker Hit: Ochi pentru ochi. Italia, Franța, Irlanda, 2011. Regia: Paolo Sorrentino. Cu: Sean Penn, Frances McDormand.
