O fi ştiind Relu Fenechiu să răspundă la o întrebare schimbînd subiectul, la televizor, cu aerul că vorbeşte despre acelaşi lucru, dar asta nu înseamnă că ambasadorul Germaniei n-a spus că la el în ţară un ministru care are probleme cu justiţia îşi dă demisia! Ce n-a spus ambasadorul e că în Germania unei persoane aflate în cercetări nici măcar nu-i trece prin cap să accepte o funcţie de ministru.
La noi, Relu Fenechiu a acceptat şi, la întrebarea de ce nu demisionează, a produs justificarea că nici un ambasador la Bucureşti nu i-a spus să se retragă din guvern.
Nici un ambasador nu poate zice, direct, aşa ceva. Nu-l lasă fişa postului. Poate, eventual, să dea de înţeles ce crede, pentru cei ce au urechi de auzit. Argumentul celui care l-a numit ministru pe Relu Fenechiu, premierul Ponta, că orice om e nevinovat pînă nu e condamnat, o fi stînd în picioare în faţa legii, dar nu-i bun în acest caz. Nu pui ministru pe cineva care e urmărit penal! Chiar dacă ai avea toate motivele din lume să crezi că dosarul sau dosarele acelui cineva sînt rezultatul unei comenzi politice.
Ponta e liber să spună de trei ori pe zi că Traian Băsescu a încercat să distrugă mai mulţi miniştri, stîrnind procurorii împotriva lor, şi că Băsescu are pe conştiinţă cazul Paul Păcuraru. Totuşi ăsta nu e un motiv plauzibil pentru a-l face ministru pe Fenechiu. Cu atît mai mult cu cît Ponta ştie că-i dă astfel lui Băsescu prilejul de a-l ataca ori de cîte ori are chef.
Retorica lui Relu Fenechiu împotriva atacurilor lui Băsescu nu mi se pare nici ea mai acătării, char dacă argumentaţia lui nu-i de lepădat, ci de ţinut minte. Ca ministru n-ai voie să spui: Uite cine vorbeşte! Unul care profită de imunitatea lui pentru a scăpa de carcalaci penali care altfel l-ar face clientul Parchetelor!
Să zicem că – oameni sîntem! – Fenechiu a cedat vanităţii de a deveni ministru, ştiind că are dosare în curs de rezolvare, într-un fel sau altul. Dar cînd a văzut că e o gaură în ciorapul guvernului, pe care o arată şi alţii din străinătate, nu numai Băsescu, trebuia să-şi prezinte demisia, măcar pentru a-şi oferi satisfacţia că şi-a lăsat inamicul fără cartuşe. Cîci una e să-l auzi pe Fenechiu, dîndu-i replici lui Băsescu, în calitate de ministru atacabil, în funcţie, şi cu totul altceva e ca Fenechiu, ministru demisionar din motiv de onoare, să spună că a descoperit la Transporturi hoţii sau abuzuri ale căror urme duc la cel mai înalt nivel.
În primul caz, adică în situaţia curentă, Relu Fenechiu îl poate face pe Băsescu să hăhăie, să citeze raportul MCV şi să amintească şi declaraţia ambasadorului Germaniei, fără să se simtă dator să răspundă lui Fenechiu. Dacă însă Fenechiu şi-ar da demisia de onoare şi l-ar ataca în continuare, cu asta l-ar sili pe Băsescu nu numai să răspundă acuzaţiilor lui, ci şi să treacă în defensivă. Or deocamdată Fenechiu are mai degrabă aerul unuia care se agaţă de o funcţie şi-i dă replici peste gard lui Băsescu, în loc să încerce lovitura vieţii sale ca om politic, aceea de a-şi pune marele adversar pe butuci.
hai’ dom’ne, asta are fata de julitor, ce naiba! il doare la basca, are soricu gros.