Cînd a apărut prima oară, la Editura Trei, micul roman al lui Beigbeder mi s-a părut mai sclipicios şi mai provocator decît azi. Dar şi enervant prin insolenţa cu care personajul franţuzului declară că dragostea durează trei ani*, de parcă ar fi descoperit o Americă numai a lui pe care vrea să ţi-o bage şi ţie pe gît.
Citindu-l a doua oară, am găsit romanul mai interesant, şi pe Beigbeder parcă mai puţin sigur de etichetele pe care le aplică ritos şi suficient amorului, fericirii, bărbatului la 30 de ani şi femeilor disponibile. Poate că la prima lectură, în care Beigbeder te ia prin surprindere cu descoperirile lui M. al său care divorţează după trei ani de căsătorie fiindcă s-a îndrăgostit între timp de alta şi îl ia disperarea că noua sa achiziţie amoroasă nu vrea să divorţeze şi ea, ca să stea numai cu el, romanul chiar e mai provocator. Mai ales că eşti curios să vezi ce i se mai întîmplă nefericitului pe care nu-l vindecă nici băutura, nici curvele agăţate pe stradă, nici prafurile trase pe nas, în căutarea unei noi certitudini amoroase. Cînd ştii însă ce urmează, chiar dacă autorul vrea să te tragă rapid după aventurile personajului său, prin camere de hotel, prin cîrciumi şi din cînd în cînd pe la el acasă, mai întîrzii pe pagini şi descoperi că în această căutare cu sufletul la gură se ascunde frica de singurătate a bărbatului îndrăgostit, vîrîtă parcă într-un accelerator de particule. Ceea ce într-o existenţă obişnuită poate dura cinci sau zece ani ori toată viaţa, în romanul lui Beigbeder ţine trei ani, comprimaţi în cîteva ore de lectură. Încît faptul că personajul lui miorlăie tot timpul, ca un cotoi în călduri rătăcit pe acoperiş, te poate face să rîzi cînd reciteşti cartea şi ţi se pare că vezi un film dat mai repede, ca să nu începi să te foieşti pe scaun.
