Claudia Cardinale, ca o madlenă

Zilele trecute a murit Claudia Cardinale, minunata Angelica din Ghepardul, ecranizarea de neuitat a lui Luchino Visconti. Din nostalgie m-am întors pentru a nu mai știu cîta oară la romanul lui Lampedusa, cu gîndul să citesc doar paginile în care apare frumoasa fată a lui Don Calogero Sedara, primarul parvenit și mitocan, dar de o bogăție cît se poate de respectabilă, cu care se încuscrește prin alianță prințul Salina. Dar cum să te întorci la acele pagini fără să reiei începutul romanului, ca să intri în atmosferă? Și după ce intri în atmosfera cărții, cum să treci la o meschină lectură pe sărite, o insultă pe care ai aduce-o textului? Drept care am reluat romanul cap-coadă. Apoi, firește, am simțit nevoia să vorbesc cu cineva despre noile impresii pe care mi le-a stîrnit cartea – o veche ediție din BPT. Acel cineva n-ar fi putut fi însă decît Radu Cosașu, prietenul dispărut pe care nu-l contraria niciodată dacă-l sunam pentru o șuetă a recitirii. Așa că n-am mai avut decît să-mi iau carnetul pe care făcusem însemnări despre Ghepardul – nu mai scriu de mulți ani pe manșetele paginilor! – și să le transcriu în computer: un exercițiu de autenticitate la mîna a doua. Rezultatul se găsește după paranteză.

(Am mai scris cu paisprezece ani în urmă un text despre Ghepardul lui Lampedusa. Cine urmărește ediția electronică a Cațavencilor îl poate găsi aici: https://www.catavencii.ro/cartea-zilei-ghepardul/)

Lampedusa spunea într-o scrisoare că prințul Salina, Don Fabrizio, era modelat după prsonalitatea și înfățișarea străbunicului său. Tot el mărturisea însă și că pentru  psihologia lui Don Fabrizio își folosise propria sa psihologie. Cînd s-a apucat să scrie romanul, Lampedusa ajunsese la vîrsta străbunicului său, așa că licența n-ar fi fost prea mare. Dar cît din cuvintele princiarului său străbunic mai circulau în familia Lampedusa, încît Tomasi să-l poată cita la vîrsta de aproape șaizeci de ani, cînd a scris Ghepardul? De regulă, persoanele care se recunosc în personajele unui romancier se plîng că autorul le-a pus în gură vorbe pe care nu le-au rostit niciodată. Mort de mult, Lampedusa străbunicul nu mai avea cum să-i reproșeze ceva nepotului său.

Mai devreme sau mai tîrziu, cînd sînt întrebați despre personajele lor principale, scriitorii ajung la echivalentul vorbei lui Flaubert: „Doamna Bovary sînt eu“. La noi, Camil Petrescu a spus ceva asemănător, dar cu alte cuvinte și fără să dea nume: „Din mine însumi eu nu pot ieși“. Cum Lampedusa n-a apucat să-și vadă Ghepardul apărut, a fost scutit de întrebarea „Vă recunoașteți în personajul principal al romanului dvs.?“.

Combatant în primul război mondial, fostul caporal Giuseppe Tomasi putea scrie fără să se documenteze prea mult despre experiențele de militar ale lui Tancredi Falconeri, nepotul prințului Salina. Doar că, spre deosebire de el, din necesități epice, Tancredi ajunge ofițer în armata lui Garibaldi. Căci dacă nepotul prințului Salina rămînea la vreun grad mai mic, în armata lui Garibaldi, sergent, bunăoară, cum ar mai fi sunat vorbele lui că în Sicilia trebuia schimbat totul ca să nu se schimbe nimic?

În ecranizarea lui Visconti din anii ’60, scena balului ține vreo 40 de minute, ceea ce ar fi trebuit să echivaleze cu cîteva zeci de pagini în Ghepardul. N-a fost cazul, spre mirarea poate a celor care au citit cartea după ce-au văzut filmul.

Cîtă nostalgică ironie scaldă paginile romanului! Și cu cît umor involuntar protestează Ciccio Tumeo, omul bun la toate pe moșia Salina și partenerul de vînătoare al prințului, împotriva căsătoririi lui Tancredi cu Angelica. Ciccio cel mîndru că lucrează pentru nobilul Don Fabrizio e otrăvit că prințul pune la cale mezalianța lui Tancredi cu fata lui Sedara, ca și cum asta i-ar păta lui blazonul pe care nu-l are.

Prințul Salina, cu aventurile lui amoroase secrete, seamănă în privința secretoșeniei cu Lampedusa însuși, care nu vorbește aproape deloc despre viața lui particulară. Totuși, Don Fabrizio mai răsuflă una-alta preotului său, părintele Pirrone. Să fi avut și Lampedusa un popă căruia îi dezvăluia secretele din viață la spovedanii? Dacă da, popa, ca și părintele Pirrone, a păstrat pentru el mărturisirile nobilului său enoriaș.

Oare  Lampedusa a murit cu gîndul că se va găsi totuși o editură care să-i publice Ghepardul, după ce manuscrisul fusese respins la Montadori și Einaudi? Ori și-o fi zis că romanul său va avea aceeași soartă ca marele danez Bendico, devotatul cîine al prințului care, mulți ani după ce a fost împăiat, sfîrșește aruncat pe fereastră? Ce-i drept, în zborul lui spre nimic, marele danez pare din nou viu, pentru o clipă.

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, de preferat traducerea lui Tașcu Gheorghiu, din seria „Raftul Denisei“, Editura Humanitas.