București Uber Ales

Sunt în taxi și orașul defilează lent pe lângă mine, se oprește, iar începe să se miște câțiva metri, un București bolnav, cu stază venoasă, cu un sânge îngroșat, care mai circulă cel mult sporadic de la un semafor la celălalt. În mașinile blocate în trafic, șoferii și pasagerii sunt absorbiți de telefoanele mobile cu rețelele lor sociale, cu mesaje, filmulețe, muzică. Acel telefon mobil care a stat la pândă în fiecare mașină ca un prădător de suflete, de conștiințe, de gânduri, de priviri, așteptând momentul oportun ca prada – șoferul blocat în migrarea sa diurnă – să fie vulnerabil. Cu fiecare touchscreen pornit se aprind mii de resemnări la volan, ca un mecanism de evadare din trafic, întreruptă ici-colo de cîte un claxon nervos, în fapt semn că undeva, într-o mașină din spate, un șofer a suferit atacul unei crize de nervi. Șoferul meu, un tip îndesat, cu ceafă groasă și glas aspru, începe să se plângă de oraș, de edili, de lucrările la rețele de termoficare, de asfaltări, de refacerea planșeului de la Unirii. Bine, îi zic, dar rău e dacă nu le fac, rău e când le fac, nu? O întrebare retorică, moment bun pentru om să devină mai comunicativ. Mă întreabă dacă merg să votez pentru Primăria Generală. Zic că da, el continuă cu ideea că țara este făcută praf, că a plecat în Anglia, că nu ar fi vrut să plece niciodată, dar slugile UE care ne conduc l-au forțat să ia decizia asta. Încet-încet, îmi povestește viața lui.

Antreprenor de succes într-o piață din sectorul 6, magazin cu mici, grătar profi, mici delicioși, afacere care duduia, așa că s-a împrumutat la bancă, a girat cu apartamentul pe care îl avea și a construit la marginea acestei piețe o mititelărie cu etaj, că cererea era uriașă. Cu aprobări, autorizații de la primar. „Să-mi moară un ochi dacă a pus cineva degetul pe cântar“, m-a asigurat el. Totul a mers bine, românii consumau micii în cantități industriale până când primarul care a dat autorizațiile a pierdut alegerile și următorul jupân de sector a venit Ciucu. Care Ciucu, împreună cu primarul general Nicușor, l-au somat pe magicianul micilor din piață că va fi demolat restaurantul. Cică autorizațiile pe care le avea erau ilegale, iar construcția era pe domeniul public. Au venit cu buldozerele, au demolat restaurantul, s-a judecat cu Primăria, a pierdut, a pierdut tot, pentru că banca i-a luat apartamentul. Și cum o autorizație ilegală nu vine singură niciodată, au început să apară controale și la grătarul din piață până i-au închis și ultima redută a micilor. Omul s-a îmbolnăvit cu pancreasul, de supărare, a făcut diabet, și-a luat lumea în cap și a plecat la fata lui din Anglia. Acum a venit două săptămâni pentru control la medic, să vadă care mai e treaba cu diabetul. Mai muncește cu taxiul cât stă în țară, să mai facă un ban, mai trece pe lângă blocul unde a avut apartament, făcut de Ceaușescu, pe care l-a modernizat cu tot ce trebuie înainte să îl ia banca. Nasol.

Omul era deja furios. Bref, Ceaușescu a fost pentru popor, a făcut case, nu le-a luat ca ăștia. L-au omorât globaliștii, că se trăia bine pe vremea lui, nu ca cum. „La următorul sens giratoriu luați a doua ieșire“, se aude vocea suavă de doamnă Waze, apoi șoferul meu de taxi intră și mai adânc în povestea vieții lui. A fost măcelar la cantina fabricii Tricodava pe vremea lui Ceaușescu, tranșa carne pentru mii de porții de mâncare destinată oamenilor muncii și nu i-a lipsit niciodată nimic. „Mergeam acasă cu 15 kile de carne macră în fiecare zi. Închipuiți-vă că la fiecare porție luam o bucățică de carne. Nu se vedea, așa la ochi, oricum la sfârșit puneam o cantitate de sare egală cu carnea pe care o opream. Ce însemnau 10-15 kile de carne dintr-o grămadă de 300 de kile? Nimic! Mănâncă căcat ăia care zic că se murea de foame pe vremea lui Ceaușescu!“ Încerc să-i explic că totuși nu toți românii au fost măcelari ca să aibă de unde să fure carne pe timpul comuniștilor, dar șoferul meu era prea furios pe viață ca să mai asculte. Așa că îmi spune că se va întoarce special la alegerile pentru Primăria Bucureștiului pentru a vota candidatul AUR, că doar așa partidul își va putea pune în aplicare proiectul cu casele alea de 35.000 de coco. „Să moară mămițica mea dacă vă mint. Îl votez ca să-i dăm jos pe nenoriciții ăștia de pesedei și penelei, cu gheii useriști și cu ungurii lor. Să vedem, mai anulează iar?“

Ca să mai destind puțin atmosfera îl întreb ce părere are despre micii lui Cocoșatu, iar el îmi răspunde în doi peri că îi lua de la un alt nene care prepară mici, nu-i făcea el. „Dar micii de la Dedulești?“ Iau carnea cică de la două măcelării, nu fac ei micii, doar îi pun pe grătar. Așa aflu că este o întreagă industrie a mititeilor, cu regulile ei, iar șoferul meu are o rețetă secretă, aproape magică, cu care era pe punctul de a cuceri sectorul 6, dacă nu venea Ciucu. Am ajuns la destinație. Șoferul trage precipitat de volan, ieșim din iureșul străzii, Loganul urcă bordura trotuarului, iar icoanele legate cu benzi tricolore de oglinda retrovizoare pendulează în semn de rămas-bun. La întoarcere am luat iarăși un taxi de pe aceeași aplicație și am aflat de la un alt șofer, aplecat spre analize politice de interes mai larg, aproape totul despre făcătorul de minuni domnul Călin Georgescu. Am mai fost informat pe scurt despre reziștii care vor să demoleze Justiția cu tot cu doamna Savonea, despre milioanele de euro cheltuite să ținem nepalezi și ucraineni în țară și despre doamna Alexandrescu, salvatoarea Bucureștiului. Zic aproape și pe scurt pentru că a fost aglomerație mai puțină și cursă mai scurtă. Am totuși o întrebare: mașinile astea de ride sharing vin din fabrică full option echipate cu icoane și cu fundițe tricolore?