Din sezonul 2026-2027, la toate sporturile de echipă din România, fiecare club va trebui să aibă în teren, pe toată durata unui meci din competițiile interne, cel puțin 40% sportivi români. Asta a împărțit țara în două. Unii zic că e bine, alții zic că e foarte rău.
Pe termen scurt, crește cota internă a sportivilor români. Cei buni vor cere bani mai mulți, cei mediocri vor cîștiga mai mult decît merită, iar cei slabi vor primi o nesperată șansă de a trăi de pe urma unei meserii pe care nu o stăpînesc. În același timp, mulți dintre străinii aduși doar la număr vor pleca să bată mingea în alte țări sau se vor apuca de muncă. Pe termen mediu, e o mică șansă să apară niște fotbaliști sau handbaliști interesanți, cum aveam pe vremuri. Cazul Naționalei de volei masculin, care a fost ajutată de o regulă similară a federației de specialitate, ne poate da speranțe. După foarte mulți ani, s-a calificat la Campionatul Mondial, unde a arătat surprinzător de bine.
Pe termen lung însă, s-ar putea ca această lege să ne lenevească și să conteze mai mult calitatea de român decît cea de sportiv. E greu de crezut că ne vom pune serios pe treabă și că vom investi în copii și juniori așa cum trebuie. Să crești generații înseamnă ani mulți de muncă, pricepere, răbdare și mulți bani cheltuiți. Complet nerentabil. Rețeta îmbogățirii din sport, în special cel finanțat din bani publici, e să aduci cît mai mulți străini purtători de comision. La handbal masculin, de exemplu, în ultimii ani au fost aduse vagoane de ex-iugoslavi, majoritatea mai slabi decît ai noștri. De pe urma lor cîștigau impresarii și președinții de club cu care aveau parandărăt. La fotbal e la fel, doar că pe bani mult mai mulți. Dacă s-ar întîmpla asta doar la puținele echipe private din Superligă, n-ar fi o mare problemă. Dar cînd primăriile și consiliile municipale sînt principalii finanțatori, această practică nu înseamnă altceva decît hoție.
Cei care contestă legea Novak spun că e încălcat dreptul la muncă în interiorul UE și că se face discriminare pe criterii care nu țin de valoarea sportivă. Ei spun că se face un fel de fitness administrativ: multă mișcare pe hîrtie, puțină forță în realitate. Tot ei susțin că legea nu rezolvă problemele structurale ale sportului nostru (infrastructura prăfuită, finanțările inegale și federațiile blocate în epoca dosarului cu șină), ci doar le ambalează într-o cutie legislativă tricoloră. Mai mult, criticii se tem că banii vor continua să circule într-un cerc și mai restrîns, mult mai românesc. Și, desigur, există riscul ca sportul de masă să rămînă tot masă de manevră și că nu va beneficia de investiții reale. În viziunea lor, legea promite o revoluție, dar livrează doar un stretching birocratic. Om trăi și om vedea ce-o fi. Dacă iese bine, poate băgăm legea Novak și la Glovo.
M.T.
1.475 de vizualizări
