În luna ianuarie, două barje cu îngrășăminte chimice s-au scufundat cu marfă cu tot în Dunăre în zona Zimnicea. Ca și cum nu ar fi suficientă încărcarea acestui fluviu cu tot felul de poluanți, chimicalele din aceste barje, destinate agriculturii, vor ajunge până la urmă în pești și de aici direct în tigaia românului. Dacă te uiți că România importă peste 70% din peștele consumat, ai zice că nu este chiar atât de periculos că plachia de crap din Dunăre are nitrați, nitriți și fosfați mai mulți decât are roșia de la țăran, pompată cu îngrășăminte interzise în UE, aduse din Ucraina ilegal și vândute ieftin din căruță prin satele țării profunde. Dacă ți-e poftă de ceva mai nobil, gen păstrăv, ar trebui să înțelegem ce viață grea au păstrăvăriile când pe apele care le alimentează curg pesticide și insecticide de la proprietarii de livezi care își spală în râu cisternele din care și-au stropit merii și prunii, deci mai bine eu zic să ne gândim la stavrid. Din păcate, însă, este foarte probabil să-ți piară cheful de prăjeală când constați că multe țevi trase hoțește pe sub nisipul plajelor aruncă în valurile Litoralului românesc haznaua hotelurilor și a restaurantelor, astfel încât poluarea fecală cu E.coli finalizează experiența gastronomică din cherhanaua-restaurant, urmată de o baie în mare, cu o traumă gastro-intestinală.
Cum au ajuns să mânânce românii pește importat din Ungaria, o țară care are mai puțin de 30% din luciul de apă al României? Răspunsul îl puteți găsi privind soarta unui râu din România, izvorât din Carpați, adunat cu excavatoarele în țevile microhidrocentralelor care produc certificate verzi, nu curent, și care au decimat populația de păstrăv sălbatic, ăla nefurajat, pe care îl mâncau bunicii noștri. Dar haideți să coborâm pe râu, ca să descoperim mafia balastierelor care au desfigurat marea majoritate a râurilor noastre. Să luăm exemplul de la sud de București, acolo unde Neajlovul este acompaniat prin geografie de zeci de gropi din care a fost exploatat nisipul până când s-a ajuns la pânza freatică și apa a pus punct extragerii de agregate minerale. Pentru că este o combinație cu avize de mediu, cei care fac bani din pietriș și nisip mimează conversia spre piscicultură, dar este doar o caterincă, pentru că ei încep puțin mai departe o altă exploatare, cu aviz de mediu, evident. Patronii de balastiere devenite „bălți“ cu trei carași sunt precum cârtițele: sapă, sapă și nu le mai pasă ce rămâne în urma lor, așa că ciuruirea câmpului de lângă râu, care arată ca după bombardament, este doar partea văzută a distrugerii. Pânza freatică, ce are legătură cu râul, este cea mai afectată și asta se vede în scăderea debitului Neajlovului, și așa dijmuit de motopompele agricultorilor și de secetele prelungite din ultimii ani.
Fără apă nu ai pește, o formulă care se aplică în foarte multe râuri ale României, iar acolo unde mai este apă apar braconierii, ca să termine lucrarea. Și uite așa un râu ca Neajlovul ajunge în Argeș, râu care a fost la rândul lui desfigurat de balastiere, inclusiv în albia sa minoră, pentru a asigura dezastrul piscicol total. Ajungem în cele din urmă la Dunăre, unde braconajul electric și poluarea fac casă comună cu pescuitul comercial și cu pescarul cu plasă, autorizat de Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură. Peștele scos din Dunăre nu are nevoie de nici un aviz sanitar-veterinar, doar de un document de însoțire a mărfii care confirmă că acesta provine din bazin natural, adică din apă publică. Dar în România ar trebui să avem și acvacultură, nu? Ca să ajungi să populezi, să crești și să recoltezi pește într-o amenajare piscicolă, ai nevoie de o grămadă de avize, autorizații și hârtii de la Mediu și Agricultură, trebuie să demonstrezi că peștele nu este contaminat, că sursa de apă nu conține poluanți. Și nu sunt doar hârtii, sunt bani, timp, nervi. Investiția din piscicultură este un adevărat magnet pentru amatorii de pește din satele riverane, pentru braconieri și pentru păsările ihtiofage. Ce rămâne ajunge pe masa românului ca pește din acvacultură.
Acum haideți să comparăm peștele recoltat din apă publică și care nu înseamnă costuri cu poluare, nici costuri cu furajare, cu pază și tot tacâmul, așa cum se întâmplă într-o exploatare piscicolă privată. Peștele din Dunăre, acolo unde tocmai s-au scufundat cele două barje cu azotați și fosfați, nu are nevoie de nici un aviz de mediu, de nici o autorizație sanitar-veterinară, nimeni nu-și bate capul cu ce substanțe conține peștele respectiv sau dacă apa Dunării din zona de recoltare este poluată sau nu. Iată cum un kilogram de crap recoltat din Dunăre este rege pe gheața pescăriei și nu kilogramul de crap provenit din acvacultura mioritică, ce devine astfel eminamente falimentară. Cum peștele din Dunăre, braconat la scară industrială, rămas fără zone de reproducere datorită dispariției luncii inundabile, este tot mai rar, iar românii care mănâncă pește sunt tot mai mulți, recurgem la import. Care import vine majoritar din Ungaria, cu o acvacultură subvenționată de statul maghiar. Și asta nu este totul pentru că pescuitul comercial în ape publice nu mai există în Ungaria de ani buni, peștele din ape publice nefiind în marja normelor europene pentru consum. Ați citit bine – peștii din ape publice interioare (în special, fluvii și râuri) nu sunt pentru comercializare și consum în țările civilizate. Nu o să vedeți niciodată la Londra pește din Tamisa la vânzare în supermarket, la Paris pește din Sena pe tarabele pescăriilor sau la Viena pește din Dunăre în farfuria restaurantului.
Dispariția pescuitului comercial din apele publice ale Ungariei, așa cum sunt Dunărea, Balatonul și Tisa, a dus la refacerea stocurilor piscicole și reorientarea acestui potențial natural spre turism și pescuit recreațional. Înflorirea afacerilor de acest gen pe malul apelor cu pricina este un subiect pentru o altă poveste, așa că rămânem la acvacultură, care în țara vecină este practicată cu metode moderne, inclusiv cu viviere, ceea ce crește exponențial eficiența acestei activități. Dunărea nu înseamnă pentru români doar pește rar și două barje cu îngrășăminte scufundate în ianuarie, ci și hidrocarburi și produse petroliere, astfel încât în februarie anul acesta un împingător ajuns la fundul fluviului a fost sursa unei poluări masive cu motorină și uleiuri. Asta se întâmplă într-o apă care transportă anual 48 de tone de plastic, de aici și probabilitatea mare ca peștele din Dunăre să conțină și microplastic la greu. Și nu este doar poluarea venită cu apele menajere din țara noastră, ci cam tot ce ajunge la canalizare în aproape jumătate de Europa, din Germania și până la Baziaș. Ca să înțelegeți cum am ajuns noi fără pește, o țară cu unul dintre cele mai armonioase bazine hidrografice lăsate de Dumnezeu pe bătrânul continent, trebuie să vă mai explic cum se transformă peștele braconat din Dunăre în pește provenit din acvacultură. Aici vorbim despre patroni de bălți, care au apă, dar nu au pește și care adună peștele recoltat din Dunăre de la braconieri, la negru, apoi îl scot pe piață ca și cum ar proveni din exploatarea lor piscicolă.
România este una dintre singurele țări din UE care permit comercializarea pentru consum la scară largă a peștelui din ape publice interioare și se vede treaba că banii proveniți din piața neagră de pește și din concesiunile piscicole ale acestor ape sunt mai importanți decât sănătatea românilor. Acumularea de chimicale în țesutul peștilor Dunării și consumul pe termen lung al acestor pești poate cauza cancer, disfuncții hormonale, probleme reproductive, afecțiuni hepatice și slăbirea sistemului imunitar. Și mai avem microplasticele care afectează rinichii, plumbul și arsenicul care provoacă boli cardio-vasculare. Vorba aia, la cât de poluat e aerul, ce mai contează un borș pescăresc? Se apropie cu pași repezi Floriile și dezlegarea la pește devine o transhumanță a românilor prin piețele cu pescării. Ciortanul unguresc de acvacultură furajat sau un caras de-al nostru neaoș, „de captură“ și plin de metalele grele ale Dunării, sunt peștii preferați în fața fitofagului – mai ieftin, dar plin de azotați. Pe vremuri, în România, peștele a fost mâncarea săracului, așa e și astăzi pentru că, la cât a ajuns să coste kilul de pește, să cumperi un crap mare, pentru a-l pune pe varză, la cuptor, chiar riscă să te lase sărac.
8.560 de vizualizări
