Ne-a venit coiful acasă. Așa dor ne-a fost de el, că în prima zi în care a fost expus la Muzeul Național de Istorie din București, s-au format cozi de zeci de centimetri. Printre cei care nu au dat năvală să-l vadă, să-l mângâie cu privirea ca pe un odor ce ne-a sfâșiat sufletele când a dispărut s-a numărat și Călin Georgescu.
Acum câteva luni, micuța otreapă roșie spunea așa: „Nu este un simplu furt, este un atentat la identitatea națională. Coiful de la Coțofenești are 2.500 de ani și a fost al marilor preoți daci. Politicienii au decis ca patrimoniul intangibil românesc să ajungă la periferii occidentale. Pentru ce? Pentru a fi furat. Tezaurul se apără cu prețul vieții. Tezaurul dacic este drapelul unității.” Doar nu-l durea blenderul de sub nas să amestece câteva cuvinte despre importanța coifului în viața lui. Azi, când el se află la doi pași de Curtea de Apel, locul unde Mesia merge frecvent pentru a afla dacă se duce la pușcărie, vedem că îl doare la pălărie de coif. La fel și pe noi. L-am plâns cât nu l-am avut, dar acum, când e din nou acasă, putem constata cât de mult înseamnă cu adevărat pentru existențele noastre.
Dacă aș fi dictator în România, măcar interimar, aș ordona ca toți cetățenii care au urinat din ochi și s-au dat afectați de furtul coifului să fie aduși cu mandat la muzeu și obligați să se uite la el, nemișcați, între două și șase ore, în funcție de jalea manifestată. Iar pe Călin Georgescu l-aș expune la lumina lui până ar face insolație, că tare mult l-a mai iubit din gură.
M.T.
1.249 de vizualizări
1 comentariu