Ziua în care vin rușii

Era o dimineață de sfârșit de primăvară, iar noi ne sorbeam cafelele într-o grădină musceleană cu umbră verde de nuc, învăluită în cântece de mierlă și sunet de clopote. Începuse slujba la biserică, lumea se mișca în jur fără ca noi să facem neapărat ceva pentru asta. Sporovăiam de una, de alta, până când amicul începu să-mi povestească despre o întâmplare din timpul războiului, trăită de mama sa alături de bunica lui. Pe vremea aceea, mama amicului era o fetiță de 4-5 ani care își trăia copilăria într-un sat liniștit de pe lângă Buzău, sat care fusese luat însă inevitabil în vârtejul istoriei belicoase de la confluența fascismului cu bolșevismul. Trupele române trecuseră Prutul și eliberau Basarabia de muscali, dar, cu toate astea, satele românești, chiar și cu tinerii plecați pe front, își trăiau banalul cotidian. Câmp, plug, arat, trebăluit prin ogradă, hrănit animalele, uscat tutunul, îngrijit păsările, curățenie prin casă.

Bunicul amicului care îmi depăna povestea era prin curte,

dregând ceva la căruță, când în poartă a oprit un blindat din care au coborât un ofițer german însoțit de patru soldați. Mai în română, mai în germană, mai cu mâinile, nemții au spus că sunt înfometați și vor să mănânce ceva, omul le-a deschis poarta și i-a invitat în curte, apoi s-a dus grăbit la soție. „Maricico, au venit friții și trebuie să le punem pe masă de-ale gurii“, îi spuse acesta în grabă, plecând în curte cu un cuțit să rezolve două puicuțe și un cocoș tânăr. Femeia a făcut repede o supă de găină și o friptură pe care nemții, așezați la masa de sub cireș din spatele casei, le-au mâncat de s-au lins pe degete. Au terminat, au zis danke, au pus pe masă niște bani – lei românești, dar tipăriți de Wermacht, cam fără valoare, dar bani, măcar puteai cumpăra din târg o găină și îți rămânea și de o pâine.

La plecare, unul dintre soldații nemți a zărit-o pe copiliță jucându-se

prin curte, s-a oprit la ea, s-a aplecat și a scos din buzunarul vestonului o fotografie cu o fată blondă, fata lui din Germania, cam de aceeași vârstă cu mama amicului meu. Apoi s-a mai cotrobăit prin veston și a scos o ciocolată pe care i-a dat-o fetiței, însă ofițerul deja striga după el din blindat, așa că a zis Auf Wiedersehen și plecat în fugă. Vremea a trecut, a trecut și iarna grea ce se abătuse peste țară, românii și nemții degeraseră și muriseră la Stalingrad, iar Armata Roșie a trecut Prutul, înaintând spre București. Clopotele au început să bată în sat, mergeau țăranii din poartă în poartă și anunțau că vin rușii și că în satul vecin omorâseră toți bărbații, au dat foc la biserică cu tot cu preot în altar, siluiseră și femeile, așa că să fugă fiecare pe unde poate, că e prăpăd.

Bunicul amicului era plecat la Buzău cu treabă,

bunica lui și mama lui erau singure în gospodărie, nu știau încotro să se îndrepte, au băgat vitele în grajd, au adunat găinile și, când să ia calul pentru a-l înhăma la căruță, au apărut rușii în poartă cu o motocicletă cu ataș. Și-au mijit mutrele prăfuite peste gard un polcovnic – colonel  –  și doi soldați siberieni, din ăia bronzați de soarele Nordului, cu ochi mici și oblici, băuți și cu mitralierele pe umăr. Au dat buzna în curte și au început să zbiere pe rusește, au cotrobăit prin casă, prin grajd, apoi au văzut calul alb, calul cu care bunicii amicului meu lucrau câmpul. „Davai kal!“, a urlat polcovnicul la femeie, însă aceasta s-a agățat de gâtul calului și a început să plângă. „Vă rog, nu ne luați calul“, l-a implorat femeia pe ofițerul sovietic, dar acesta a țipat ca un disperat: „Davai kal, rumânski țiganka!“, scoțând naganul din teacă și îndreptându-l spre femeia care se încleștase și mai tare de gâtul calului.

Mama amicului meu, speriată, s-a agățat și ea de fusta mamei sale,

începând să plângă în hohote, însă unul dintre soldați a luat-o pe sus și a aruncat-o afară din grajd în timp ce polcovnicul a apucat-o pe femeie de păr și a descleștat-o de la gâtul calului, trântind-o la pământ. Aceasta, întinsă pe jos, a mai apucat să zică doar „Te rog…“, însă ofițerul rus a îndreptat revolverul spre capul ei, a țintit și a tras. Bunica amicului a rămas inertă, însă ofițerul rus era atât de beat, iar naganul atât de prost, încât chiar de aproape nu a nimerit țeasta femeii, glonțul doar i-a șters scalpul, rănind-o, dar lăsând-o cu viață pentru a povesti mai târziu nepotului întâmplarea. Femeia leșinase într-o baltă de sânge, fetița ei a venit plângând și și-a luat mama în brațe, rușii și-au luat calul, au mai înjurat ceva și au plecat, nu înainte ca unul dintre siberieni să ia ceasul deșteptător găsit în dormitor pentru a-l agăța cu sfoară la gât. Cu această imagine a rușilor plecând într-un nor de țărână pe ulița satului, având calul legat de motocicleta cu ataș, amicul și-a încheiat abrupt povestea. Ne băuserăm cafelele și toaca ne chema la biserică, așa că ne-am rupt din umbra verde a nucului din grădină, am lăsat în urmă cântecul mierlelor și am plecat cu sufletele ușoare la slujbă. Erau Rusaliile.