Radu Cosașu nu vorbea despre Jurnalul său, deși l-a ținut timp de o jumătate de secol. Așa scrie Andrei Crăciun, care a început să-l publice la Editura Zugzwang și a constatat că scriitorul a făcut ultima însemnare din Jurnal la 92 de ani, cu puțin înainte de sfîrșitul vieții. Editorul precizează că, la fel ca în tot ceea ce a scris, proză și gazetărie, Radu Cosașu și aici folosea creionul. Mi-ar fi plăcut să văd cum arată o pagină din manuscrisul jurnalului, fiindcă îmi amintesc destul de bine înfățișarea textelor cu litere mărunte și ascuțite, uneori indescifrabile, pe care le publica în România literară. Păreau scrise dintr-o suflare, inspirat ca poemele sale în proză. În Jurnal, lucrurile par să fi stat altfel. Radu Cosașu s-a apucat de diaristică în 1958, la doi ani după ce a fost concediat din presă și pus la index și ca scriitor și ca jurnalist. Prima însemnare e din 31 octombrie 1958 și pare să fi fost scrisă la nervi: „Titus (Popovici) scrie despre premierea lui Pasternak, discută și repetă prea mult despre demnitate, ca să nu fie un laș, un supus. Scrie neverosimil de prost, cu aceeași agasantă sărăcie de idei care definesc repertoriul lui ciugulit din «renegatul» Malraux. În același timp, eu nu înaintez nici o iotă în «romanul» meu, dumnezeu să mă ierte“. După care diaristul trece la o ecranizare a Donului liniștit care i se pare lașă și conformistă și trădătoare în spirit a romanului lui Șolohov. E clar din primele rînduri că lui Cosașu nu-i trecea prin cap să scrie un jurnal literar destinat publicării. Mai departe, notează exasperat: „Aș vrea să stau o zi întreagă și să scriu. Nu pot. Aș vrea să muncesc pe brînci undeva, inspirat și cu folos“. Și se acuză că cehovizează, apoi îl taxează pe Cehov dramaturgul de anacronism și tîmpenie. Cehov pe care îl admiră imens începe să-l enerveze. Hotărît lucru, Radu Cosașu era într-o zi absolut proastă cînd a început să scrie jurnal. Căci în afară de iritările „la zi“ stîrnite de articolul lui Titus Popovici și de ecranizarea sovietică după Șolohov îl presau nemulțumiri mai vechi care se tot adunaseră în ultimii ani. Spectrul ratării? Cosașu teoretizează convins: „Omul nu are dreptul să se considere ratat, după cum nu are dreptul să-și ia viața. […] Numai mort, poți admite că ești ratat. Moartea e ratarea maximă, cea mai cumplită“. Nu-l atrage ipoteza emigrării în Israel, alegerea rudelor sale apropiate și a prietenilor „alungați de rigorile și erorile socialismului de tip sovietic“. De ce? Fiindcă aici, „disperat, lovit, am un rost – un angajament pe care nu vreau să-l trădez, cu cît cei din jur nu mă cred, mă bat, mă trădează“. Radicalul exasperat Cosașu din multe pagini de Jurnal nu seamănă deloc cu „extremistul de centru“ de mai tîrziu, cel ce scria cu umor despre temele grave ale zilei și închina poeme de laudă biscuiților „Eugenia“. Treptat, însă, tonul Jurnalului se dezradicalizează. Moralistul Cosașu își păstrează principiile, spre deosebire de idolul său Caragiale tatăl, care-i scria nedumerit-amuzat prietenului Zarifopol: „Om bătrîn și cu principii!“. Le păstrează, dar nu face caz de ele în public. În Jurnal citează din belșug din autorii săi preferați pe care i-a citit în franceză, face observații sceptice la zi despre așa-zisul dezgheț din anii ’60, își notează subiecte de roman și de povestiri, schițează portrete de personaje pornind de la persoane în carne și oase, vede și comentează filme, are aventuri erotice și despărțiri de neînlăturat, merge pe stadion la meciuri de fotbal, joacă poker și mai ales trăiește viața din literatură. Cititorii lui Radu Cosașu vor descoperi în acest prim volum din Jurnal o carte care anunță Supraviețuirile sale și merită să stea alături de ele.
Radu Cosașu, Jurnal. Caietul I (1958-1964), Editura Zugzwang, 2026.
1 comentariu