Un suprarealist 111

Dacă îți aduci aminte de un scriitor care a murit cîndva doar fiindcă ar fi împlinit o vîrstă, ăsta e un semn nasol. Că ăsta a ajuns singurul motiv pentru care îl ții minte. Zilele trecute însă Gellu Naum ar fi împlinit 111 ani, un număr a cărui simetrie perfectă pare de-a dreptul suprarealistă, ca în visele în care toți oamenii pe care-i vezi au aceeași figură. Și oricum poeții care au scris despre el și despre vîrsta pe care ar fi împlinit-o o fac și în restul anului, încît nu-i poți bănui că acum au făcut un efort politicos să și-l amintească.

Prin anii optzeci, prima oară cînd l-am văzut pe Gellu Naum în carne și oase s-a întîmplat în depozitul de cărți al lui Florin Iaru, de la subsolul Editurii Cartea Românească. Mai precis, era în februarie 1985, cînd a fost cea mai nenorocită iarnă pe care am apucat-o. Iar Gellu Naum spunea că ieșise din casă fiindcă afară era mai cald decît la el în apartament. Înalt, cu o șapcă cenușie cadrilată și cu o pipă în colțul gurii, poetul ne-a spus celor ce ne nimeriserăm acolo care era metoda lui de preparare a ceaiului cînd sînt oprite gazele. Autorul Zenobiei folosea fierul de călcat. „Și dacă nu e nici curent?” l-a întrebat careva. „Facem un foc de ziare și de alte hîrtii nefolositoare, într-o cratiță”, i-a răspuns Gellu Naum. „Omagiile sînt bune?” s-a interesat altcineva. (Pe atunci toată lumea știa ce sînt Omagiile: cărțile groase, somptuoase, care conțineau laude în versuri și proză adresate conducătorului N. Ceaușescu sau nevestei sale, academiciana.) Gellu Naum era de părere că, oricît ar fi de detestabile sau de grotești, cărțile nu trebuie arse. Apoi a trecut la vecinul său de la Comana, care înainte de Crăciun își scărpina duios porcul Dodiță pe spinare și îl anunța elogios ce-avea de gînd să facă din el – cîrnați, tobă, caltaboși etc.

Cum crescusem cu Cărțile cu Apolodor, l-am întrebat și eu ceva. De unde pînă unde Apolodor? Aproape că mi-a tăiat-o: „Din necesități de coșniță!”. Bănuiesc că nu eram singurul care-i pusese întrebarea asta enervantă pentru autorul din el. Florin Iaru, care era la curent și cu ce scria atunci Gellu Naum, l-a întrebat cînd îi apare romanul. „Anul ăsta. Poate…” Și a tăcut. Și-a aprins pipa, de parcă ar fi vrut să tragă o perdea de fum între el și întîmplările acelei zile geroase. În acel an, la 1 august, Gellu Naum a împlinit șaptezeci de ani – nu i-ai fi dat mai mult de cincizeci! – și, într-adevăr, i-a apărut romanul. Uluitorul Zenobia, cel mai de nepovestit, dar mai atrăgător roman din lume.