(continuare din numărul trecut)
E foame de bani, băieți – și pofta vine mîncînd. Plutește în aer o adiere de Apocalipsă și mi se pare că toată lumea e pornită să scoată bani din piatră seacă. Cam așa și clipurile de pe YouTube. Povesteam data trecută începutul aventurilor lui Lee Morris, de la Fstoppers. Pățania lui (i s-au cerut bani grei pentru că a folosit în clipurile lui muzica pe care o cumpărase) s-a repetat la mulți alți youtuberi, care s-au trezit peste noapte cu procese, blocaje, cu banii luați și, practic, faliți. Nu vorbesc aici despre flăcăi și duduci care își saltă lenjeria intimă-n public, ci despre niște profesioniști. Orice ar fi spus inșii, corbul răspundea, invariabil: nevermore.
Erau, ori buni de plată, ori trebuia să cedeze drepturile materiale rezultate din producția respectivă. Nu știu dacă știți, dar, cînd vă buluciți să dați laic sau subscribe la vreun clip sau vreun canal, proprietarului îi intră automat în buzunar cîțiva bănuți. Cîți? Păi, să numărăm, coane Fănică. Pentru videoclipuri obișnuite, un „creator de conținut” poate încasa cam 1.000–4.000 de dolari la un milion de vizualizări și 10-40.000 de dolari la 10 milioane. Astea-s estimări pentru un canal monetizat, nu un tarif garantat. Cînd e vorba de publicul predominant american, sumele saltă. O să mă întrebați cum se întîmplă una ca asta? Simplu, a explicat coleguțul Dan Darie. Fiecare clip este, acum, însoțit de minimum trei reclame plătite către Google. Iar Google, în mărinimia lui, varsă o parte și celui care a strîns milionul de urmăritori. Ce contează e numărul de accesări, adică: cîți papagali vor pune ciocul la reclame?
Dar să lăsăm papagalul lui Foucault și să ne întoarcem la oaia noastră neagră. Văzînd că se îngroașă gluma și că e deposedat încet, încet, de munca lui, Lee s-a decis să apeleze la un avocat. Evident, omul știa meserie și avea relații. A luat imediat legătura cu avocatul / avocații pretendentului (flăcăul cerea nu mai puțin de 30.000 $ daune). A început un schimb furtunos de mesaje, împănate cu citate din legi și procese anterioare, burdușite cu decizii care dădeau dreptate uneia dintre părți.
Și, într-o bună dimineață, Lee se trezește cu un telefon de la avocat. Tonul, vesel. Sunetul, satisfăcut. „Lee, gata, ai scăpat ieftin, s-a rezolvat. Nu mai trebuie să plătești suma aia mare.” Eroul s-a bucurat pe loc, dar mențiunea sumei celui mari l-a făcut atent. „Dar trebuie, totuși, să plătesc ceva?” „Bineînțeles. Onorariul meu.” „Cît?” Ei, dragii moșului… avocatul a răspuns: „27.000 $.”
Trebuie să recunoașteți că e o sumă frumușică, iar situația lui Lee seamănă cu povestea lui Dănilă Prepeleac. Așa că omul nostru și-a băgat și și-a scos (și ceva pe deasupra) în ea de legalitate, umanitate, morală, demnitate. Mai puneți și voi, că lista e lungă. Și a apelat la saiturile cu muzică AI. Accesezi saitul, plătești o taxă minimă (1 $ pe piesă), scrii în prompt ce vrei să conțină și gata, nici capul nu te doare. Muzică fără autor, proprietar, tranzacții, urmări și usturimi.
Mulți, ajunși în punctul ăsta, vor spune că AI generează o muzică fără suflet, fără originalitate, fără sare și piper. Nu zic nu. Însă lumea în care trăim nu e făcută din experți, critici muzicali și case de discuri. Publicul înghite cu delicii și artă „trash” sau kitsch, dar și muzică de șters praful. Însă Lee povestește că, folosind creații artificiale, a reușit să-și impresioneze spectatorii și mulți i-au cerut să dea sursa melodiilor lui.
Am fost foarte curios dacă e adevărat ce spune. Așa că am accesat două dintre multele generatoarele de muzică artificială la minut. Am atacat un gen greu, grunge, trash, heavy metal. Mărturisesc fără să roșesc: mi-a plăcut ce am moșmondit. Mi s-a părut o clipă că eu sînt compozitorul. Noroc că m-a trezit din visare o bună prietenă, actriță, care mi-a povestit următoarea întîmplare. Un coleg, actor, se lăudase în diverse medii că se culcase cu ea. Fata a așteptat ce-a așteptat și, la o repetiție, de față cu tot colectivul, l-a întrebat ditect: „Stimabile, aud că te-ai cam culcat cu mine. Ia spune aici, deschis, cînd și unde?” A căzut o tăcere asurzitoare peste repetiție. Iar insul a cuvîntat: „Mie așa mi s-a părut.”
Cam așa și cu AI. Lee Morris s-a împotrivit cît a putut. E fotograf profesionist și își cîștigă existența cu talent, dar și cu sudoarea frunții. Însă, în fața mecanismului acestuia lacom, s-a dat bătut. Ca să fugim de prostia și lăcomia omenești, ne vom refugia și noi în peștera virtuală.
