Suspecți de Servicii

Apărarea strategică a României s-a surpat, de-a lungul anilor, în cercuri concentrice. Întîi i s-au prăbușit zidurile politice. Clasa politică și-a trădat țara prin corupție și incompetență. Apoi au căzut zidurile instituționale civile: justiția, poliția, fiscul, educația, sănătatea și o parte a zidului militar: armata, avariată în ultimii 20 de ani. Rezistența socială a fost dezmembrată, fărîmițată, anexată, deturnată, anihilată economic: sindicatele, grupările civice, presa și solidaritatea mulțimilor s-au topit, încet, în oboseala jocului politic intern. Singura întăritură rămasă, cît de cît, în picioare o reprezintă, în mod paradoxal, serviciile secrete.

Serviciile secrete reprezintă azi cea mai validă legătură politică a României cu structurile nord-atlantice. Ele sînt firul tehnic prin care păstrăm bruma de încredere a Occidentului. Sînt singurele forme de limbaj în care aliații au încredere. Afli asta din aproape orice discuție cu diplomați, foști ofițeri sau consultanți străini și n-ai cum s-o treci cu vederea.

România are, oficial, șase servicii secrete, toate născute prin metamorfoza vechii Securități, toate purtînd, un număr de ani, blestemul și apucăturile ei. Toate sînt militarizate – situație pe care, între statele NATO, o mai prezintă doar SUA și Turcia – și toate au încercat, zadarnic, să se scuture de îndreptățita suspiciune a societății.

SPP, Serviciul de Protecție și Pază, a fost la început un fel de secție de badigarzi, care a devenit, pe șest, serviciu de informații, cu acces nemijlocit în viața privată a demnitarilor. DGPI, Direcția Generală de Protecție Internă, e urmașa vechiului Doi și-un Sfert de la MAI, care făcea dosare oamenilor politici pe vremea lui Virgil Ardelean. STS, Serviciul de Telecomunicații Speciale, e o structură cu pretenții strict tehnice, dar care, o dată la patru ani, exercită control militar asupra alegerilor. DGIA, Direcția Generală de Informații a Armatei, a arătat, cel puțin la nivelul conducerii, un interes de multe ori penal pentru combinații care au tras armata în jos.

SRI, Serviciul Român de Informații, cel mai mare serviciu secret, a fost implicat, decenii la rînd, în lupta politică și judiciară pentru putere. Lui i se atribuie, în parte, selecția și contraselecția liderilor politici, schemele de la alegeri, intimidarea și înlăturarea adversarilor politici, protocoalele neconstituționale cu parchetele. Cu toate astea, SRI reprezintă una din cele două garanții de încredere pe care aliații le iau în considerare atunci cînd se raportează la România.

SIE, Serviciul de Informații Externe, e cealaltă. Fiindcă operează în afara teritoriului țării, SIE e mai ferit de mlaștina internă. Ofițerii lui sînt, teoretic, mai bine pregătiți, fiindcă sînt mult mai expuși riscului.

Serviciile secrete românești se luptă cu o boală autoimună, transmisă genetic de la vechea Securitate. Dar anii scurși de la Revoluție, bătrînețea și moartea naturală le-au mai purificat. Dincolo de abuzuri și suspiciune, ele au o consistență tehnică. Sînt mii, zeci de mii de oameni tineri și aplicați, pregătiți și mobilizați, experți în lupte și tehnologii, atenți și disponibili, care lucrează 24/7 în folosul României.

SRI are o brigadă antitero de elită, ofițeri de contraspionaj care opresc, fără ca cineva să observe, acțiuni ostile. SIE are operațiuni coordonate cu serviciile occidentale. Are oameni a căror pregătire durează decenii, agenți care acționează în teritorii străine și ostile, asumîndu-și riscuri capitale. Așa ceva nu e posibil doar la ordin, fiindcă răsplata e o medalie decernată între patru pereți, în secret, și predată la plecare. Nimeni nu va afla vreodată despre ea, nimeni nu va vorbi despre succesul unei misiuni sau despre sacrificiul unui agent. Așa ceva e posibil și pentru că, oricît de demodat ar suna, există oameni care-și servesc țara.

Chiar dacă respirația trecutului le mai ajunge din urmă, Serviciile au un sîmbure uman bun, competent și patriotic, care produce rezultate la standarde nord-atlantice. Asta văd aliații occidentali în serviciile secrete românești atunci cînd fac recomandări geostrategice liderilor lumii. România nu se destramă și reușește să-și păstreze încrederea partenerilor în bună măsură datorită acestor oameni necunoscuți, dispuși să-și riște pielea în deplin anonimat.

Clasa politică a ajuns atît de jos, încît Serviciile țin azi loc de politică externă și apărare. România plutește pe ape tulburi, iar securitatea ei se agață de cîteva paie. Singurul colac de salvare acceptat de marina internațională îl reprezintă, pe moment, cele două Servicii principale. Ele trebuie reformate pașnic, cu inteligență și atenție, așa încît să nu se dezumfle înainte ca prima barcă să dea cu ochii de noi.