În tinerețe m-a lovit pe zebră
mașina de amor năucitoare,
actrița aiurită și celebră
jucînd la Teatrul Mic ca-n teatrul mare.
Cu limba încerca să mă panseze
pînă simțea că mă preschimbă-n flaut
și-acele obiceiuri mic-burgheze
m-au deșelat și-am încetat s-o caut.
Doftoricit apoi de-o profesoară
care m-a învățat cum să-mi port spinii,
în pat se încorda ca o vioară
și mă ruga să-i cînt ca Paganini.
Cîte concerte-am dat nu mai țin seama.
La orice bis mă prăbușeam pe scenă.
Era puțin mai tînără ca mama
și-am bîntuit prin ea ca o migrenă.
Dar pictorița tristă și fatală
cu care m-am jucat de-a străbunica…?!
Toate m-au legănat la ele-n poală,
toate s-au dus și mi-a rămas Arnica
pe care o curtez la bătrînețe
să mă desfăt c-o floare precum papii,
că-n loc de mîini am parcă două bețe
și doi butuci pe care-i strîng ciorapii.
Iar cînd mă las cuprins de sfînta frică
simțind c-o să dau ochi cu cele duse
mă mîngîi cu uleiul de arnică
și moartea-mi pare-atunci o simplă tuse.
Din volumul „Decît să-nțepenești ca prostu-n lavă, mai bine intră în vulcan dansînd”.
