De fiecare dată cînd te uiți la o comedie romantică, după ce o termini, te simți vinovat și murdar. Te duci și faci un duș lung, că ți-e silă de tine și zici că n-o să mai faci, că te lași de rahturi de-astea și că n-o să te mai uiți în veci vecilor la un film pe parcursul căruia simți cum creierul face economie de oxigen. Și-apoi, peste ceva timp, vine o zi de plictiseală maximă sau vreun cineva în vizită și te scapi. Bagi încă o porcărie dintr-asta și, exact înainte de momentul cînd fuge după ea în aeroport, te lovește din nou sentimentul ăla de scîrbă.
Ei bine, Submarine e una dintre puținele comedii romantice (alături de Annie Hall și încă vreo două alte nume) la care nu ți-e rușine să recunoști că te-ai uitat. Filmul suferă la modul cel mai fericit de umor britanic în forma lui pură: flegmatic, fără nici o încordare nefirească a mușchilor comediei.
Vocea filmului e Oliver Tate, un puști de 15 ani, care caută să-și piardă virginitatea pînă la ziua lui, cu o gagică pe care a pus ochii în școală. Nici unul dintre ei n-are vreo gară cu personajele pe care te-ai aștepta să le vezi într-un film care merge în direcția asta. El e, sanchi, un idealist care imediat se dă după cum bate vîntul ca să îi facă pe plac fetei, iar ea e mizantropă, cu eczeme și oleacă piromană.
Pelicula e rușinos de sinceră, pentru că nu-i scenă să nu te pună față în față cu o situație penibilă din infinitatea prin care treci la pubertate: de la momentul în care realizezi că nu știi să săruți o fată la discuția despre sex cu ai tăi. Mai adaugi și cîteva secvențe de poezie și artificii ca să-i dai puțin de suflet, apoi, cînd îl lansezi, zici că-i produs de Ben Stiller și ai un film indie care poate să-ți aducă și un oarecare succes de casă.
E foarte interesant filmul. Nu am simtit ca e facil sau plin de „fortari”. E simplu, carismatic si amuzant. Clar nu-i o pierdere de timp.