Vineri seară, mă învîrteam fără țintă prin mulțimea de pletoși și pletoase din Piața Mare a Sibiului, cu o bere în mînă. Ce spuneți? Nu, nu participam la mitingul coafezelor bețive: eram prezent la a șaptea ediție a festivalului Artmania, la care revista noastră a fost partener media.
Ca să vă faceți o idee cam între ce țărmuri se zbuciuma marea asta de rockeri, să facem un ocol virtual al pieței, de la scenă spre dreapta: tarabe cu tricouri (70-85 lei), ghișee de spart portofelul în jetoane (5 lei/buc.), dozatoare de bere (Holsten nefiltrată și Tuborg – 1 jeton, Guinness – 2 jetoane), standuri cu Cațavencii, Dilema veche, Historia (gratis), un chel bărbos îmbrăcat în tatuaje, bude la care coada era la fel de mare ca la dozator, cort Harley-Davidson cu expoziție de motoare, o mamă cu junior în căruț și înapoi la scenă, pe care s-au urcat deja cei de la Trail of Tears, care abia ne acordează the ears.
Dar, pentru că berea aia căzuse cam baltă în stomac, se impunea o evadare pînă la terasa de lîngă Podul Minciunilor, unde gașca de amici proaspăt cunoscuți ronțăia o pizza în acorduri de pian, așa că de la Deathstars am chiulit. Am revenit în piață exact cînd cei de la Epica mulțumeau publicului pentru atenție. După 30 de ani de carieră în care n-au călcat în România, unde puteau veni pentru prima dată, la noi, punkerii germani de la Die Toten Hosen? Exact, cine a spus Sibiu a cîștigat 10 mărci tipărite în 1982. Am văzut concertul de lîngă niște nemți pregătiți corespunzător, cu tricouri și steaguri cu trupa, care se agitau continuu și nu se sfiau să se/mă bage la pogo. Nu înțeleg de ce la bis n-au cîntat Wir trinken zusammen, pentru că asta făceam cu toții la ora aia: beam împreună, uscînd pe rînd dozatoarele de pe margine. Și mai apoi, stocurile de bere ale cîrciumilor rock (sau nu) ale Sibiului, în after party-urile care s-au ținut lanț, pînă-n zori.
A doua zi, sîmbătă. Brățara Artmania îți asigura acces gratuit pe la diverse muzee și galerii, expoziții de artă plastică și fotografie, workshop-uri de astronomie, vizionare de scurtmetraje (animație, horror, SF). La Brukenthal, intrai achitînd un bilet redus – 3 lei. N-o să vă mint: n-am ajuns pe-acolo. Consumat complet după seara precedentă, care s-a terminat la 6 dimineața, am apucat doar să-mi tratez mahmureala cu o ciorbă de burtă înainte de interviul (vezi mai jos) cu Aaron Stainthorpe și Andrew Craighan de la My Dying Bride, să împart, ajutat și de gașcă, cîteva zeci de exemplare din Cațavencii trecătorilor din zonă și să trag un pui de somn pînă la concertele de seară.
Adică, Delain, o altă clonă Nightwish, și Edguy, niște nemți care ar fi prestat un heavy metal suportabil dacă vocalul n-ar fi insistat tot show-ul să dreseze publicul – pe care l-a apelat de cîteva ori Romaniacs, încîntat de ce glumă bună scosese –, somîndu-l să facă vocalize. Și, bineînțeles, după ce clovnul și-a luat porția de aplauze anemice, My Dying Bride: pe riff-uri de plumb, punctate de vioară și clape, Aaron Pumnul (cum, inspirat, l-a botezat un spectator) și ai săi ne-au prezentat funeraliile generației doom(ed). Mireasa muribundă a cîntat fix cît era programat (de la 22.10 la 23.40), fără bis, dar, la final, a promis fanilor că revine la Sibiu cu noul album, care va fi lansat spre sfîrșitul anului. Sau al lumii, n-am înțeles exact.
My Dying Bride, lorzii britanici ai doom-ului, din nou în România. Sîntem în direct cu frontman-ul trupei, Aaron Stainthorpe, voce, și cu Andrew Craighan, celălalt membru fondator, chitară.
Reporter: Aaron, MDB este pentru a treia oară în cinci ani la Artmania. Întrebarea vine firesc: De ce?
Aaron Stainthorpe: De ceva timp, lucrăm la un nou album și am refuzat multe oferte; vara asta, am acceptat să cîntăm doar în două locuri, la festivaluri la care considerăm că e bine ca MDB să participe: Grasspop Metal, în Belgia, și Artmania. Ne-am simțit de fiecare dată bine la Sibiu și, cînd a apărut oportunitatea de a cînta din nou aici, am pus lucrul la album în hold și am venit.
Rep.: Credeți că sunetul MDB se potrivește cu Sibiul?
A.S.: Da, cred că e potrivit: Artmania e un festival al artelor, publicul așteaptă să audă altceva decît mainstream, iar muzica noastră n-a fost niciodată comercială. Nu compunem piese-șlagăr de trei minute, ci zece minute de muzică interesantă, intensă, pasională – asta ne place nouă să cîntăm. Nu venim pe scenă în blugi și tricou: Hello, everybody, let's rock! – nu facem așa ceva. Facem ceva mult mai profund și cred că publicul tocmai asta apreciază, în special la un festival al artelor, ca acesta.
Rep.: Andrew, cînd am vorbit prima dată, în 2007, după concert, mi-ai spus că n-ați știut că sînteți atît de cunoscuți în România și că aveți atîția fani.
Andrew Craighan: Așa e. Recunosc, am fost puțin îngrijorat atunci: n-aveam nici o idee unde venim și cîți spectatori vom avea. Mă întrebam dacă organizatorii au chemat trupa potrivită; mă gîndeam că poate publicul așteaptă altceva, Megadeth, Mötley Crüe…
A.S.: Sîntem relativ des confundați cu Mötley Crüe…
A.C.: Apoi am realizat că oamenii chiar veniseră pentru noi. Ni s-a dat atîta atenție, a fost atît entuziasm… Românii chiar sînt into My Dying Bride!
Rep.: Poate pentru că avem o latură mai depresivă…
A.C.: Yeah, we're all really fucked up, dude! (rîde) Da, a fost o surpriză pentru noi să vedem un public pasionat: ne-a surprins feedback-ul, am simțit a good vibe și ne-am relaxat, ne-am simțit excelent în acest oraș foarte frumos.
A.S.: E neobișnuit să faci un festival în centrul orașului; cele mai multe sînt organizate undeva, pe cîmp: te plimbi printre tarabe cu tricouri, bei o bere, stai pe iarbă și cam atît, altceva n-ai ce face. Aici, într-un oraș atît de frumos, sînt atîtea de văzut și de făcut – vom veni de fiecare dată cînd vom avea ocazia. Ar trebui să fie mai multe festivaluri ca acesta.
Rep.: Multă lume a venit la Sibiu special pentru voi.
A.C.: Am mai auzit chestia asta, ne măgulește, dar sper ca ei să aprecieze tot ceea ce se întîmplă aici. De fapt, sînt sigur că apreciază…
Rep.: Sigur, MDB e doar motivul principal de a veni. Trebuie să mărturisesc că albumul meu preferat e Turn Loose The Swans ('93) și…
A.S.: E un album foarte popular.
Rep.: …da, îmi amintesc cu plăcere că, acum 20 de ani, eram student, jucam bridge pînă dimineață cu prietenii, beam bere și îl ascultam încontinuu.
A.S.: Da, e un material special. Toate trupele își doresc un album clasic; sîntem norocoși că l-am făcut. A trecut mult timp de atunci, dar lumea încă îl ascultă și spune că e mai mult decît un disc: e ceva incredibil. Să poți face ceea ce-ți place și lumea să-ți mulțumească pentru ceea ce faci e un sentiment grozav.
Rep.: Exprimați ceea ce oamenii simt, empatizați cu ei.
A.S.: Exact, mulți spun asta. Asta e și intenția: să creăm emoții cu muzica noastră. Desigur nu e ușor, muncim mult pentru că fiecare album trebuie să fie mai bun decît precedentul și asta e greu. Sîntem încă în peisaj după 23 de ani și lumea întreabă cît vom mai cînta. E o întrebare irelevantă: ne place ce facem, iar cînd nu ne va mai plăcea, trupa va muri. Cu siguranță, n-o facem pentru bani, clar, n-o facem pentru faimă. Ne plac construcțiile muzicale complexe, gen care nu e foarte popular: nu vom fi niciodată headlineri la festivaluri internaționale mari, pentru că ceea ce facem noi e prea cult; indiferent cît de comerciali cred unii că sîntem, MDB e o trupă de underground. Cînd ai materiale ca ale noastre – ultimul EP, The Barghest O'Whitby, are 27 de minute! –, n-o să apari pe nici un post de radio, casele de producție se vor lua cu mîinile de cap… Sîntem norocoși că editorii noștri, Peaceville Records, nu ne-au zis niciodată: "Băieți, hai să scoatem piese de trei minute, hituri de radio". N-o să se întîmple asta niciodată și cred că, dacă eram la altă casă de discuri, n-am fi avut atîta libertate. Sîntem cu ei de la începutul carierei noastre și tot timpul ne-au spus: "Faceți ce vreți, n-o să încercăm să vă schimbăm".
Rep.: Noul album se va numi A Map Of All Our Failures. 2012 e un an special pentru doom.
A.S.: Sfîrșitul lumii? (rîde, și credeți-mă, e eveniment: Aaron zîmbește rar)
Rep.: Yep…
A.S.: Lansăm albumul chiar înainte de sfîrșitul lumii: 15 octombrie, cred. (Andrew confirmă) Vom fi la Damnation Festival Leeds în noiembrie și, apoi, într-un minitur european, în decembrie. Nu ne place să facem turnee lungi: cînd ești atîta vreme pe drumuri, nu-ți pasă unde ești, n-ai timp să vizitezi orașul, ai cabin fever, înnebunești… Șapte show-uri și atît. Pentru alte trupe, care au cîte 150-200 de concerte pe an, miniturul ăsta e o glumă: nici nu mă pot imagina concertînd atît, urăsc și numai să mă gîndesc la asta. Deci, vom termina la timp pentru sfîrșitul lumii: un ultim tur în decembrie, doar ca să ne luăm adio de la lume.
A.C.: Am vrea să mergem și în alte locuri în care n-am fost niciodată.
A.S.: Ne-am dori să mai mergem în America de Sud; am fost în Mexico City, în ianuarie, și ne-a plăcut. Alte trupe europene fac tururi mondiale, în America, Australia, Japonia; noi n-am făcut încă, deși am putea, pentru că e foarte costisitor: pentru un tur de două săptămîni în America de Sud, de exemplu, îți trebuie o sumă de ordinul sutelor de mii de lire și sîntem prea bătrîni ca să aruncăm bani pe fereastră. Sigur, dacă s-ar putea să facem înconjurul lumii și să nu pierdem bani, am fi foarte mulțumiți, nici nu s-ar pune problema să vrem să cîștigăm ceva. Cîteodată mă gîndesc că există un Sibiu care ne așteaptă și în altă parte.
Rep: Am înțeles că vreți să mergeți să mîncați, așa că nu vreau să vă mai rețin. În final, care e mesajul vostru pentru cititorii Cațavencii care sînt fani My Dying Bride?
A.S.: Sîntem aici pentru un concert dedicat, special pentru ei; nu e o altă dată dintr-un turneu. Cum am spus deja, am întrerupt lucrul la album și am refuzat o mulțime de alte oferte de la festivaluri europene ca să venim la Sibiu. M-am plimbat ieri prin oraș și am fost asaltat de oameni care doreau poze și autografe: cînd fanii sînt atît de pasionați, atît de prietenoși, ar fi fost nepoliticos să-i refuzăm. Sîntem aici pentru că fanii ne-au vrut aici.
44 de vizualizări
