Iohannis și Ciucă au lipsit zile în șir. Primul, al doilea om în stat și, în același timp, un fel de ultimii oameni pe care ai vrea să-i mai vezi.
Mă uitam că nimeni nu se oftică, nimeni nici nu observă că Ciucă e absent. Ciucă a intrat, practic, în politică așa: ca absent. Ăsta e felul său de a fi prezent: absența.
La Iohannis e cu totul altă treabă: omul fierbe de mândrie, de narcisism, pute a egoism, se enervează, turbează, se învinețește la față. De aceea absența lui are aura nesimțirii, un imens jet de fiere.
Dacă Iohannis își va lua salarii în plus pentru fiecare concediu din acești ultimi cinci ani de zile, parcă m-aș simți cumva răzbunat: meschinăria acestui personaj ar fi atât de transparentă încât i-ar arăta toată amploarea micimii sale. Acest munte microscopic.
Asta nu înțelege Iohannis și nici nu l-ar ajuta la ceva: nimeni nu vrea să fie prezent, e inutil. Asta e răzbunarea noastră.
1 comentariu