Citeşte Caragiale O mie şi una de nopţi şi plăcîndu-i mult, ce-i vine? Să aducă pe româneşte unul din basme. Dar nu-l povesteşte după litera cărţii, ci pe cum îi venea lui.
Pe vremea califului Harun al Raşid trăia la Bagdad un negustor bogat, dar atît de strîns la pungă, că-l ţinea în lipsuri şi pe fii-su Abu-Hasan, măcar că era tinerel şi tînjea. Şi i se termină zilele negustorului, Allah ştie mai bine. Se vede Abu-Hasan stăpîn pe averea părintească şi o împarte în două. O parte să-i aducă venit. Cu cealaltă se pune pe ziafeturi cu prietenii, să-şi scoată pîrleala. Şi mese peste mese, muzici şi dănţuitoare, de se lungeau chefurile cîte trei zile şi nici nu se-ncheia bine o petrecere, că-ncepea alta, după inima largă a lui Abu-Hasan.
O ţine el aşa cu prietenii pînă i se termină banii de ziafeturi. Cînd se lămuresc ei că nu mai era rost de mese întinse la el acasă îi întorc spatele, ba cîţiva îi dau şi cu tifla, drept mulţumire. Se amărăşte Abu-Hasan şi-i spune mă-sii ce şi cum. Ea ce să-i zică, bine că-şi păstrase venitul. Cît despre prietenii de chefuri, să nu se încrează în recunoştinţa lor, că ăştia cum vin, aşa se duc.
Se socoteşte Abu-Hasan. De ziafeturi să nu mai audă, dar nici să se pustnicească nu-i venea. Şi-şi face un tipic. Se ducea zilnic la podul Bagdadului şi invita acasă, la cină, un străin de oraş, îl ospăta cuviincios şi a doua zi dimineaţă îi dădea papucii. Într-o zi, cum stătea el la pod, cine vine acolo? Califul, îmbrăcat tiptil, să vadă cu ochii lui ce mai fac supuşii. Îl urma o namilă de rob.
Îl pofteşte Abu-Hasan acasă la el pe stăpînitorul Bagdadului, crezîndu-l străin. Acasă, îi spune bănuitului străin că el, seară de seară, cîte un oaspete, pînă ajunge la datul papucilor. Din vorbă în vorbă, îi spune Abu-Hasan oful lui. O zi ar vrea să fie calif, să-i pedepsescă pe imam şi pe epitropii geamiei care numai de intrigi şi de răutăţi se ţineau, să bage zîzanie între mahalagii. Harun îi întoarce vorba, că poate l-o ajuta el, că dacă ar şti califul, poate s-ar îndupleca să-i încredinţeze puterea o zi.
Nu-l crede Abu-Hasan. Dar califul îi toarnă pe furiş în bărdacă un praf adormitor şi cînd începe el să sforăie îi zice robului să-l ia în spinare şi să-l ducă la palat. Odată ajunşi, îi cheamă stăpînitorul pe toţi din palat şi le porunceşte ca a doua zi să i se supună celui adormit ca lui însuşi.
Se trezeşte de dimineaţă Abu-Hasan într-un pat cu baldachin, într-o încăpere cum nu mai văzuse şi înconjurat de robi şi de curteni care nu-l scoteau din Strălucirea-ta şi din stăpînitor al credincioşilor. Îşi zice el mai întîi că visează, apoi că-l bîntuie duhul rău, dar cum nu se schimba nimic, cînd se aşază pe tron începe să crează că aşa o fi.
Estimp, califul se uita la el printr-o ferăstruică şi-i plăcea cum se descurcă Abu-Hasan. Judecă el nişte pricini, dă de capul unor treburi politiceşti şi porunceşte să fie pedepsiţi imamul şi epitropii geamiei din mahalaua cutare, cu vîna de bou la tălpi. Imamul, patru sute de lovituri şi epitropii cîte o sută. Şi, deosebit de asta, să ducă cineva o pungă cu o mie de galbeni mamei unuia Abu-Hasan, ce locuia în aceeaşi mahala.
