Acești reduși mintal care amenință

Săptămâna trecută, în clădirea Parlamentului României, transmis în direct de televiziunile de știri și înregistrat pentru eternitate de cele generaliste, un fost șef al SRI a lansat, live, o amenințare cu moartea. Pentru lucruri mai subțiri, în democrații mult mai consolidate decât a noastră, unor foști șefi de servicii li s-a înfundat penal sau au fost înfundați în mâlul de sub apele Potomacului.

Florian Coldea este doar

cel mai recent dintr-un lung șir de tâmpiți care, la un moment dat, s-au crezut atotputernici. Dar, spre deosebire de ceilalți dinaintea sa, Florian Coldea a dus prostia pe noi culmi, dându-i un aer periculos. Dacă aveam ceva destul de sigur în fragila democrație câștigată în decembrie 1989, acel lucru era faptul că, în România, lucrurile nu se întâmplă ca în Rusia și nici măcar ca în SUA. Dându-se mai mare decât e, Florian Coldea a spulberat puțin această certitudine și nu este decât treaba foștilor săi colegi și parteneri strategici să-l pună cu botul pe labe, cercetându-i cu atenție afacerile din timpul mandatului de adjunct al SRI și băgându-l acolo unde îi e locul. Dacă nu la pușcărie, pentru că poate or fi ars împreună dovezile, măcar în lada cu deșeuri biologice a istoriei.

SRI-ul n-a fost condus niciodată

de oameni cu adevărat inteligenți. Dar a avut mereu un PR bun.

Virgil Măgureanu și-a construit cu grijă imaginea de personaj machiavelic, capabil să ridice sau să doboare oameni importanți, dar n-a fost decât un închipuit care nu-și petrece bătrânețile în închisoare doar pentru că sistemul e corupt. Înarmat mai mereu cu niște dosare sustrase ilegal din arhiva fostei Securități, Virgil Măgureanu bătea redacțiile, sediile partidelor sau pur și simplu îi chema la sediul SRI pe împricinați și îi șantaja. Asta a fost, timp de șase ani, arma folosită de Virgil Măgureanu pentru a se menține în funcție și pentru a-și pune bazele unei averi personale solide, deși nu senzaționale. În acea perioadă, în care teama de a nu fi deconspirat drept colaborator al Securității funcționa, mai ales în cazul unora ajunși șefi prin partide sau prin redacții, Virgil Măgureanu a fost un individ puternic la scara meschină a societății românești. Dar niciodată nu l-a dat inteligența afară din casă. A fost genul de securist prost care se credea fin cunoscător al psihologiei umane, deși nu era. Pe Andrei Pleșu a vrut să-l mituiască, pentru că e mai rotunjor, cu o masă îmbelșugată doar ca să accepte să intre în partidul Noua Românie, înființat de chiar șeful SRI. Pe Jean-Pierre Vettovaglia, ambasadorul Elveției la București, l-a ademenit cu o tânără pseudo-jurnalistă, pe care i-a băgat-o în pat ca să obțină aprobarea ca Banca Columna, prin care vechea și noua Securitate spăla bani, să se poată promova ca bancă româno-elevețiană, deși singura legătură cu Elveția era o căsuță poștală.

Virgil Măgureanu a ordonat și autorizat interceptări ilegale de telefoane, supravegheri ilegale ale ziariștilor și membrilor societății civile, dar nici măcar el nu a îndrăznit să amenințe cu moartea în direct, în fața camerelor de filmat. În cazul interceptărilor ilegale, ca o dovadă clară că sistemul era perfect corupt pe vremea aceea, condamnat a fost ofițerul care a făcut dezvăluirea, căpitanul Bucur, și în nici un caz cel care ordonase încălcarea legii. Sub Măgureanu a fost devalizat Bancorexul și s-au făcut marile privatizări frauduloase, a condus el însuși în luptă minerii, în 1990, România s-a dus înapoi cu câțiva ani, dar el și-a văzut liniștit de ale lui, cultivându-și în continuare faima de eminență cenușie.

Măgureanu a fost urmat

de Costin Georgescu, un inginer modest, fără calități vizibile, care a avut acces la activitatea reală a SRI cam atât cât a avut și cel ce l-a numit în funcție, Emil Constantinescu. Adică deloc.

Sub Georgescu, securiștii au întărit poziția de competitor neloial a SRI în lumea afacerilor și, în numele interesului național, au pregătit ceea ce au crezut ei că ar fi un viitor mai bun al României.

Costin Georgescu a fost succedat

de către Radu Timofte. Un alt individ șters, fără sclipiri deosebite, care a convenit generalilor pentru că nu se băga peste ei, atâta vreme cât nici ei nu-i deranjau unicul scop în viață, acela al protejării lui Sorin Ovidiu Vântu, prietenul său pre-decembrist. Radu Timofte a deschis drumul pe care ulterior avea să meargă Coldea, acela al șefilor SRI care acceptă cadouri penibile de la oameni de afaceri, când, dacă ar fi puțin mai inteligenți, nu s-ar expune atât de ușor. Timofte, de exemplu, conducea o mașină pusă la dispoziție de Vântu, fără ca nimeni să se întrebe cum de-și permite așa ceva și fără ca nimeni să nu-i dea, din prima, un șut în cur. Timofte era atât de neglijent, încât operativii desemnaseră un ofițer care avea singura sarcină de a încerca să-i mai repare din gafe, ca atunci când s-a dus la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” ca să recupereze extrasul de cont pe care banca din Cayman îl trimisese din greșeală acolo, în loc să-l trimită acasă la Timofte.

George Maior a fost

acel șef al SRI cu ceva mai multă spoială și cultură, dar n-a fost, nici el, decât o jucărie în mâna securiștilor de carieră. Cu un orgoliu exacerbat, știind, în mare, cam ce se întâmplă, dar preferând să nu afle detalii, Maior a fost ținut în puf și i s-a întreținut visul de a ajunge, cândva, președintele României. Cult, cu biblioteci devorate la activ și cu savoir-faire-ul diplomaților de carieră, Maior și-a dat măsura inteligenței practice atunci când a recunoscut existența acoperiților în presă, spunând chiar că sunt necesari. Aici, cu toată faima sa, Maior n-a fost nici cu un gram mai deștept decât Claudiu Elwis Săftoiu, o altă caricatură jucată pe degete de securiștii din servicii.

Maior a fost convins că ceea ce-i explică subordonații este, într-adevăr, înspre binele României, dar al unei Românii iluzorii, în care el ar fi președinte, iar viața ar fi o lungă înșiruire de recepții simandicoase prin capitalele lumii, unde președintele Maior ar fi primit de către omologii săi ca un mare furnizor de securitate la porțile Orientului. Ceea ce era doar în visele sale, în sintezele mânărite de subalterni și în comunicatele de presă.

Florian Coldea, la rândul lui,

a fost prostul pe care subalternii l-au manevrat cum au vrut ei, făcându-l să creadă că este, cu adevărat, cel mai puternic om din România, care poate face ce vrea, când vrea. Coldea a fost lăsat să se vadă că este matrioșka primordială și că în el se adună păpușile mai mici. Dacă voia, le putea lăsa pe toate pe raft, ca să se creadă la rândul lor importante, dar dacă i se punea pata nu avea decât să fluiere ca să le bage la umbra falnicului stejar care era. Și făcea toate astea în interiorul unei matrioști și mai mari, în care era lăsat să se joace câtă vreme nu deranja prea tare. Orgoliul său de semiratat academic, picat în mod repetat la examenele din facultăți, l-a făcut pe Coldea manevrabil. Atât de mult a crezut în atotputernicia sa, încât s-a lăsat filmat și fotografiat în vacanțele plătite de Ghiță și s-a lăsat, în definitiv, avut la mână, convins fiind că lui nu i se poate întâmpla niciodată nimic. Dacă ar fi dat mai des pe la școală ar fi învățat din istorie că așa ceva practic nu există.

Singura calitate

a SRI a fost aceea că, deși a fost penetrat și condus mai tot timpul de ticăloși, de afaceriști, de îmbârligători, n-a ucis niciodată pentru a-și acoperi urmele. Amenințând cu sentințe aproape divine, în fața camerelor, Florian Coldea ar vrea, probabil, să întrerupă această tradiție, singurul lucru pe care SRI îl are, constant, la rubrica realizărilor bune. E prea mult, chiar și pentru România. Mult prea mult.

Desigur, SRI-ul sau parchetele nu par prea dispuse să înceapă, vreodată, vreo anchetă serioasă a activității lui Florian Coldea, de la perioada răpirii jurnaliștilor în Irak și până azi. Dar partenerii americani i-ar spune, cu zâmbetul pe buze, că dacă mai continuă în acest ritm cu tâmpeniile, ar fi bine să nu se gândească vreodată să plece în excursii solitare cu canoea, pe Potomac, căci asta dăunează foștilor șefi de servicii ajunși incomozi.