Nu știu de ce lumea (mă rog, o parte a ei, lumea a 3-a, de la Antena) e oripilată de pozele de pe plaja din Neptun ale președintelui cu tiza mea, Elena Udrea. Sînt, în fond, absolut decente. Păi, dacă o să-mi pun eu în Memorii, cînd le-oi publica, fotografiile mele cu T.B., cînd acesta n-o mai fi (la Cotroceni, of course, nu vă gîndiți la altceva…), revista Hustler o să vi se pară Arici Pogonici.
„Adevărul este…“ (clișeu groaznic, întîlnit la toți imbecilii); așadar: adevărul ar fi că n-aș vrea să plec de la Cotroceni. Aș mai avea vreo doi-trei ani pînă la pensie și, după cum arăt, cred c-aș mai putea lucra încă mult și bine la „Imaginea României în lume, noaptea“, departamentul de care răspund. M-aș înțelege bine și cu Crin Antonescu, care mă știe de cînd îi duceam la patul interimar, la trezire, cafeluța de prînz, m-aș face că înțeleg perfect și poantele lui Ponta și-aș rîde ca proasta, n-aș avea probleme cu Mihai-Răzvan Ungureanu fiindcă știu, încă din copilărie, de la Botoșani, două poezioare în idiș, pe posibilul Mugur Isărescu îl respect, că dînsul știe cît de greu se face banu’, și nu m-aș teme nici de Sorin Oprescu, că sînt sănătoasă tun.
Singurul cu care nu cred c-aș marșa ar fi Cătălin Predoiu, că e cam peltic, și dacă vreodată mi-ar spune „Te doresssc, Nutssi“, aș avea senzația că sînt sssalam sssăsssesssc, pe care nu-l suport.
(va urma)
