Cum e să locuiești într-un imobil de patrimoniu din Centrul Vechi al Bucureștiului? Întrebarea e valabilă și pentru cei care stau în clădiri vechi ce par abandonate din alte cartiere din centrul orașului. Chiriași la stat sau ai nimănui i-au răspuns Emanuelei Grama la această întrebare. Cuvintele tinerei Carmen deschid șocant Introducerea cărții: „Toți vor să vadă Centrul Istoric, dar mie mi-e scîrbă de el. E ca într-o casă pustie (…). Noaptea, vin unii să se drogheze, își fac nevoile aici în curte (…). O casă de peste drum s-a dărîmat peste noapte. Toți șobolanii de acolo au venit aici“. În afară de Marius Oprea și de alți cîțiva autori tineri sau încă tineri, cîți istorici din România se încumetă să aibă o asemenea atitudine scormonitoare și imparțială în studiile lor despre trecutul recent al Bucureștiului?
Volumul Emanuelei Grama pornește de la teza de doctorat a autoarei susținută la Universitatea Michigan din Statele Unite. Reconstituirea istorică se amestecă aici cu ancheta socială, încît tonul academic se transformă – uneori în aceeași pagină – în relatare subiectivă de la locul faptei. Emanuela Grama iubește Bucureștiul și simți că o irită cei ce încearcă să-l fardeze convenabil, dintr-un patriotism de mucava sau, mai rău, să-și justifice păcate de neiertat comise din oportunism, din convingere ori din ticăloasă prostie, în anii ’50 sau mai tîrziu.
Arheologi autohtoni făceau săpături în Bucureștiul „obsedantului deceniu“ pentru a căuta urmele influenței slave asupra orașului, așa cum cereau staliniștii români ai vremii. Aceiași aveau să facă o piruetă ideologică cîțiva ani mai tîrziu, trecînd la protocronismul naționalist în căutarea potcoavelor unui Ev Mediu bucureștean. Tot în anii ’50, arhitecții regimului făceau planul sistematizării Capitalei și invitau consilieri sovietici să-și dea cu părerea despre el. Cei mai slugoși visau la mari demolări în Centrul Istoric, pentru a celebra cu buldozerul victoria socialismului. Demolările au și început, de altfel, din motive politice, și tot din motive politice au fost sistate în anii ’60. Aveau să fie reluate după nici două decenii. Ordinul venea de la Ceaușescu, dar sugestiile, și cele vechi, și cele mai noi, veneau din partea specialiștilor care, din arivistă lipsă de scrupule sau din convingeri totalitare, au putut susține orice profitînd de incultura care ajungea pînă la analfabetism a politicienilor vremii.
Două operațiuni, una de falsificare, cealaltă de ștergere a trecutului în numele „viitorului luminos“, s-au ciocnit și se ciocnesc, cu victorii schimbătoare, asupra istoriei orașului. Un trecut îndepărtat, inventat pe trei sferturi de arheologii și istoricii protocronismului, invenție sovietică adaptată, se înfrunta cu prezentul golit de trecut al arhitecților totalitarismului, remarcă oripilată Emanuela Grama. Asta pînă cînd protocroniștii și totalitariștii au ajuns să colaboreze pentru sistematizarea Bucureștiului „ctitorită“ de megalomanul incult N. Ceaușescu. Inamicul lor comun era trecutul apropiat, „burghez“, al orașului, pe care puterea altoită, politico-securistică, de după Revoluție avea să-l vîneze și ea, sub ochii noștri. După decembrie ’89, Centrul Vechi devine prada vînată de rechinii imobiliari și de susținătorii lor politici, din umbră sau de la vedere, care lasă să se prăbușească imobile de patrimoniu, cumpărate pe nimica toată, pentru a construi fie kitsch-uri de beton înrudite cu arhitectura ceaușistă, fie monstruozități cu multe etaje și pereți de sticlă, constată autoarea acestei cărți pe care ar trebui s-o citească și bucureștenii care își petrec extaziați nopțile pe terasele din Centrul Vechi.
Emanuela Grama, Centrul Vechi din București. Politică și patrimoniu, traducere de Justina Bandol, Editura Polirom, 2023.
