„Trebuie să priviți România aproape ca și un nou land federal“, le spunea austriecilor ministrul de Externe al României, Mihai-Răzvan Ungureanu, în 2006.
Când primești o atât de generoasă invitație, ai oare vreun motiv serios să refuzi? Ce țară nu și-ar dori să-și adauge un teritoriu de trei ori mai mare decât al său fără să tragă nici un glonț, fără să iște vreun conflict, fără să nimic? E un vis care, pentru Austria, a devenit realitate fără nici cel mai mic efort.
Cu o suprafață de trei ori mai mică decât a României, așadar, cu jumătate din populația noastră, Austria are un PIB dublu și este, în acest moment, al treilea mare investitor străin în România, după Țările de Jos și Germania.
Un sfert din sistemul bancar românesc este deținut de către austrieci, prin BCR și Raiffeisen. Petrolul românesc este extras, rafinat și vândut de austrieci, prin OMV. Pădurile românești sunt defrișate, prelucrate și exportate de austrieci, prin HS Timber Group, fostă Holzindustrie Schweighofer. În construcții, Strabag are un cuvânt greu de spus de peste douăzeci de ani. În imobiliare, oricum te-ai învârti, dai de o firmă austriacă. Austriecii sunt în asigurări, în retail, în cele ce mâine vor râde la soare.
Peste 400.000 de români își lasă anual banii în vacanțele pe care le petrec în Austria, de 2,5 ori mai mulți decât cei care ajung în Delta Dunării. Deltă care este, ea însăși, mai mare decât trei dintre cele nouă landuri ale Austriei.
De ce, atunci, se opune Austria intrării României în Schengen? Pentru că poate și pentru că vrea să-și arate mușchii. Austria a investit în România mai mult decât în orice altă țară est-europeană. În România se află cele mai multe resurse ieftine ale Austriei. Până și prețul gazului consumat de populația României, chiar dacă este extras din subsolul acestei țări, este stabilit în funcție de prețul unui hub austriac.
Nu există motive reale ale Austriei pentru a se opune intrării României în Schengen. E ca și cum Guvernul de la București n-ar fi de acord ca toate județele României să fie membre în UE și în NATO. Românii sunt buni cheltuitori în Austria, sunt furnizori loiali și ieftini, sunt consumatori fideli și deloc mofturoși. Nici măcar nu mai sunt românii principalii infractori mărunți ai Austriei, cum păreau a fi în urmă cu treizeci de ani. Și atunci, de unde până unde această îndârjire austriacă apărută pe ultima sută de metri?
Păi, ar mai fi câte ceva de negociat, niște avantaje de obținut, niște profituri de făcut.
OMV, care înseamnă aproape 10% din PIB-ul Austriei, are nevoie de menținerea redevențelor la petrol și gaze la un nivel ridicol de mic pe termen nelimitat. Tot OMV ar mai avea nevoie de unele mici înlesniri suplimentare în Legea offshore și de garanția că, într-o bună zi, va putea prelua de la Romgaz, la un preț bun, participația cumpărată de la Exxon pe un miliard de dolari.
Și, nu în ultimul rând, statul austriac el însuși ar vrea să se asigure că interesele sale în România îi sunt apărate de un reprezentant la cel mai înalt nivel. Căci degeaba e România cel de-al zecelea land austriac dacă guvernatorul e numit de americani. Măcar premierul să-l dea Austria, iar de data asta, dacă se poate, să fie ținut în funcție mai mult de două-trei luni, cât a rezistat în 2012.
