Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ALEX GOLDIȘ: „Criticul literar nu trebuie să aibă nici un fel de putere, în afară de cea a scrisului său”

Zoom ALEX GOLDIȘ: „Criticul literar nu trebuie să aibă nici un fel de putere, în afară de cea a scrisului său”

Face parte din generația tînără de critici și istorici literari. Nu-i plac înregimentările literare. Universitar la Facultatea de Filologie a Universității “Babeș-Bolyai”, Alex Goldiș crede și în cărți, dar și în literatura care apare pe net.

Cristian Teodorescu: Singuratic sau în tranșeele politicii literare?

Alex. Goldiș: Singuratic: nu cred mai deloc în înregimentări, cu atît mai mult cu cît sîntem tot mai predispuși la asta. Prin politica like-urilor și a adeziunilor spontane, rețelele de socializare servesc drept intensificator al poziționării publice: de multe ori te trezești angajat sau radicalizat în problematici imposibil de tranșat fără o deliberare atentă. Pe de altă parte, în lumea culturală, în spațiul public în general, e bine să-ți construiești o imagine recognoscibilă, un brand. Doar că adesea un asemenea efort de autoconstrucție sacrifică nuanțele și tinde să forțeze realitatea în tipare care nu mai au de a face cu analiza la rece sau cu gîndirea critică. Mic exemplu: mă consider o persoană cu simpatii de stînga, cred că printre problemele centrale ale societății actuale se numără inegalitățile social-economice – mai radicale la noi decît în alte părți, o arată statisticile –, dar și discriminările la adresa săracilor, a celor cu acces limitat la educație, a minorităților sexuale sau de gen. Cred, de asemenea, că literatura are, nu de ieri, de azi, un rol privilegiat în a oferi voce celor slabi sau lăsați deoparte. Tînăra generație de studenți a moștenit din preuniversitar ideologia bulei esteticului și prejudecata că literatura e un univers compensativ, fără legătură cu realitatea de aici și de acum. De aceea încerc să introduc, fără tezism, la cursurile de literatură contemporană teme și cărți care problematizează aspecte sociale, de la poemele Elenei Vlădăreanu (probabil primele mostre de texte feministe din literatura română) pînă la Sînt o babă comunistă! a lui Dan Lungu (ce pune sub reflector figura învinsului tranziției, neaderent la progresismul pro-capitalist și pro-european) sau Soldații lui Adrian Schiop – care pune în chestiune marginalul, de la cel etnic pînă la cel sexual, dar e și o probă excelentă că „subcultura” e cultură în sens strict. În același timp, însă, nu pot striga „discriminare” de fiecare dată cînd nu iese la socoteală paritatea femei/bărbați la un premiu literar sau cînd cineva afirmă public că nu-i plac estetica sau filozofia manelelor. Realitățile sociale și culturale nu pot fi reduse la mecanisme cauzale simple, iar situațiile trebuie judecate punctual. Dar e adevărat că „nuanțele” sînt mai greu de tradus în marketingul cultural și că un intelectual cu rezerve față de o tabără sau alta riscă să le irite pe ambele.

C.T.: Ce face criticul tînăr pentru a scăpa literatura română de bisericuțele care o parazitează?

A.G.: Să-și vadă de treabă și să încerce să fie echidistant în momentul cînd scrie despre cărți. Pe de altă parte, mă tem că termenul de „bisericuță” e doar accepțiunea peiorativă a sintagmei de „afinitate electivă”: atît scriitorul, cît și criticul trăiesc inevitabil într-o microcomunitate de valori simbolice, pe care încearcă să le impună firesc la nivelul întregii lumi literare.

C.T.: Cîtă putere trebuie să aibă un critic literar? Și ce-ar trebui să facă cu ea?

A.G.: Criticul literar nu trebuie să aibă nici un fel de putere, în afară de cea a scrisului său. E drept că nu întotdeauna a fost așa și că în cadrul culturii sub comunism, în ciuda represiunilor și a cenzurii, scriitorul s-a bucurat de o legitimitate publică ieșită din comun. Obsesia puterii intelectualului a vertebrat viața literară și a alimentat metaforic cele mai importante romane ale anilor ’60-’80 – fenomen care își așteaptă, încă, analiștii. La criticii șaizeciști se observă, probabil, cel mai bine simptomul: pe de o parte, sînt moștenitorii unor reflexe demiurgice pe linia Maiorescu-Lovinescu-Călinescu, critici care au crezut, fiecare, că pot (re)întemeia literatura română la un moment dat; pe de altă parte, situația complicată a culturii sub comunism i-a plasat pe șaizeciști în postura de salvatori, iar gesturile lor de probitate profesională au contat în context. De aici, probabil, prelungirea impresiei, mult după 1990, că fac și desfac destine literare și că scriitorii care nu există în cărțile lor vor fi exilați cu totul din canon. Încărcătura comunitară și semnificația dramatică s-au diminuat mult, din rațiuni prea complexe pentru a putea fi expuse aici. Spun doar că cea mai mare încercare a criticului de azi e de a-și păstra discernămîntul valoric pe fondul diversificării canalelor de producere a literaturii (textele bune vin și online, nu doar în cărți) și pe fondul mecanismelor de promovare tot mai insistente. Dacă vrea să descopere autori inovatori, un critic trebuie să scotocească rafturile micilor edituri și să caute inițiativele indie.

C.T.: Ce părere ai despre manevrarea lumii literare cu ajutorul decernării premiilor?

A.G.: Cu cîteva excepții (Premiile Observatorului cultural, Gala tinerilor scriitori), premiile și-au cam pierdut încărcătura simbolică. Prin ce se întîmplă în fiecare an la Botoșani, la Premiul “Eminescu”, ele au devenit o reprezentare caricaturală a vieții literare. O parte din cei care le acceptă se compromit mai degrabă decît să se consacre, așa cum se întîmpla altădată. În ciuda tuturor bruiajelor culturii sub comunism, premiile literare au constituit o garanție mai mare a valorii atunci decît acum. Mă rog, e adevărat că nici societatea nu mai admite un singur oficiu de consacrare și e foarte bine că se întîmplă așa.

C.T.: Șerban Cioculescu spunea că un critic literar nu e un artist, ci un critic, în timp ce G. Călinescu susținea că un critic trebuie să rateze cît mai multe experiențe artistice, pentru a-și putea vîrî nasul competent în literatură. Ce crezi?

A.G.: Ambele sînt clișee la fel de dăunătoare cîmpului literar. Primul a încurajat o separare artificială a genurilor și a competențelor. Pe lîngă că e dotat cu informații, cultură, discernămînt și echidistanță, criticul e o persoană care se exprimă expresiv: n-am citit critic a cărui opinie să conteze și care să scrie realmente prost. Invers, majoritatea autorilor de proză sau poezie sînt și persoane cu competențe analitice, care se citesc între ei de multe ori cu mai multă acuitate decît o face critica. Orice specializare de acest tip e strict funcțională și a fost încurajată adesea de postura de autoritate a criticului tradițional, care încerca să disciplineze scriitorul așa-zis naiv, inconștient de mijloacele sale. Dogma cealaltă, cu criticul care nu poate scrie texte de analiză decît dacă a scris și literatură, e de-a dreptul hilară. Ea a încurajat critici foarte buni să producă texte care le-au adus mai degrabă deservicii de imagine. Ar fi fost „mai scriitori” dacă rămîneau exclusiv la critică.

C.T.: Cum e cu nedreptățirea la Nobelul literar a scriitorilor români?

A.G.: Obsesia pentru Nobel aparține culturilor care n-au încă o tradiție îndeajuns de consistentă a pluralismului. Credința că există undeva acolo o instanță absolută care poate „izbăvi” cultura română trebuie depășită. Sînt optimist, totuși: generațiile mai tinere nu mai așteaptă neapărat să vină lumina de la Nord, conștiente că mijloacele de consacrare s-au diversificat.

C.T.: O generație de scriitori are nevoie neapărat de un critic s-o susțină sau se poate descurca și singură?

A.G.: Critica de întîmpinare e tot mai săracă, însă se publică literatură bună în continuare, cu sprijinul unor editori și al unor conducători de cenacluri, mulți dintre ei scriitori. S-a produs, e drept, în ultimii ani o mutație fundamentală: criticii de întîmpinare din generația mea s-au îndreptat mai degrabă spre studiul științific, iar numele mai tinere nu-și identifică neapărat o misiune în a tria valorile literaturii recente, ci mai degrabă în a o supune unor grile și metodologii experimentale, unde valorizarea e doar implicită. Cronicarul a fost înlocuit de cercetător, fapt care, deși pare o pierdere de moment, poate aduce servicii pe termen lung literaturii române. Într-un recent articol polemic din Observator cultural, Ion Simuț caută efervescența critică de azi exclusiv în reviste literare, trecînd cu vederea faptul că o parte consistentă a ei s-a mutat în publicații științifice: reviste, volume colective naționale și internaționale.

C.T.: Există destin literar sau doar împrejurări care fac dintr-un scriitor un premiant al istoriei literare?

A.G.: Nu știu ce înseamnă destin literar: o mînă providențială care mîngîie creștetul scriitorului? E discutabil dacă a existat vreodată așa ceva. Succesul unui scriitor poate fi explicat adesea prin mecanisme concrete: context istoric, dinamica unui gen la un moment dat, acuitatea problematizării unor teme contemporane, locul pe care-l ocupă cultura de proveniență a scriitorului în ierarhia „republicii mondiale a literelor”. Relativ recenta disciplină teoretică World Literature, cu nume precum P. Casanova, F. Moretti, D. Damrosch și alții, face minuni în a explica mecanismele consacrării literare.

C.T.: La ce scrii?

A.G.: Nu vreau să mai fac anunțul decît ca pe un ghiont de autoresponsabilizare: o carte despre Marin Preda, gîndită nu ca o monografie a scriitorului, ci ca un studiu transversal al negocierilor dintre literatură și ideologie sub comunism. Norman Manea avea dreptate să observe că „a vorbi despre Marin Preda va însemna, totdeauna, mai mult decît a vorbi doar despre Marin Preda“.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Domnule, e ok să vorbiți despre critica literară și să nu scrieți corect? Adică, sa fim serioși! Sunt câteva reguli simple pe care le incalcati grosolan…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Toader s-a făcut băiat mare

    17 septembrie 2019

    Aidoma unui copil fugit de acasă și aciuit în Gara de Nord, Toader Paleologu a fost luat sub pulpană de un drojdier bătrîn și hîrșit în rele, dispus să-l învețe […]

  • Călăreții fără cap

    17 septembrie 2019

    Între pusta maghiară și stepa rusească, pe terenul cu obstacole moștenit de la strămoși, România aleargă, ca un cal deșelat de istorie, să prindă din urmă Occidentul. Singura ei certitudine, […]

  • Votul la fără taxe

    17 septembrie 2019

    79.997 de cetățeni români stabiliți în străinătate s-au înscris fie pentru a vota prin corespondență, fie pentru a solicita să voteze la o secție de votare mai aproape de casă. […]

  • Întoarcerea clasei muncitoare în paradisul capitalist

    10 septembrie 2019

    Dacă-n popor se zice că sula nu știe carte fiindcă la școală a stat tot timpul sub bancă și n-a văzut ce se scrie pe tablă, e clar că noua […]

  • Frăția lichelelor

    10 septembrie 2019

    Scaunul de la Cotroceni, scos la licitație în noiembrie, vine cu un pachet promoțional de putere neagră. Serviciile secrete sînt incluse, pot fi cumpărate practic pe nimic doar păstrîndu-li-se șefii […]