Director adjunct la Arhivele Naționale. Omul care vede Arhivele ca desprinse din Saramago, nu din Kafka.
Reporter: Arhivele Naționale, ceva sinistru. Clădiri, respingere, documente, praf. Vă place Kafka?
Alina Pavelescu: Probabil vă așteptați să răspund la jelanie cu jelanie, dar vă voi dezamăgi. Îmi păstrez lacrimile de arhivist ca să scriu cu ele rapoarte administrative bine țintite, din care să rezulte îmbunătățiri concrete. Nu cred în virtuțile (auto)compătimirii. Și nici în locurile comune. Celor care cred că Arhivele sînt din Kafka le recomand ca lectură alternativă Saramago. Ați citit Toate numele?
Rep.: De cînd are încredere românul în document, în istoria lui?
A.P.: Românul pare să aibă o relație paradoxală cu documentul și, implicit, cu istoria. Pe de-o parte, documentul desprins din contextul lui istoric e folosit ca argument irefutabil; pe de altă parte, nu de puține ori întîlnești români care, atunci cînd încerci să le ridici o problemă de istorie, îți răspund scurt: “Mai lasă-mă cu documentele tale, eu știu mai bine ce am trăit/învățat la școală”. E greu să ștergi din mintea celor care s-au format în anii comunismului acele interpretări tenace pe care le-au reluat ani la rînd manualele de istorie și pe care ei le-au reținut ca fiind singurul adevăr posibil. Mai nou, e greu să învingi cu lucrări academice locurile comune vehiculate repetitiv în presă. Nu știu de cînd durează această relație paradoxală a românului cu documentul/istoria. Dar nu cred că e tipic românească, mai degrabă e general umană. Pînă la urmă, nu știu cît mai este istoricul, în lumea de azi, un formator de opinie, dar arhivistul este, în mod sigur, numai un intermediar între cetățean și informația istorică. Cu cît mai imparțial și mai discret, cu atît mai bine.
Rep.: Care este istoria pierdută în arhive?
A.P.: Aici ați atins epicentrul angoasei arhivistice: cît de multă istorie putem păstra? Cert este că nu putem păstra tot și că selecția e făcută, voit sau accidental, de o mulțime de actori sociali. În Arhivele Naționale găsești mai ales documente politice și administrative, care reflectă în primul rînd imaginea pe care statul însuși a vrut să o creeze despre sine. Nu găsești însă decît puține documente care să reflecte viața indivizilor obișnuiți, istoriile lor personale. Familiile celebre și personalitățile sînt ceva mai bine reprezentate. Dar dacă vrei să faci în Arhivele românești studii de genealogie proprie, ai de înfruntat o mulțime de lacune documentare. Sînt documente care s-au pierdut, fie pentru că posesorii lor nu le-au sesizat importanța, din lipsă de cultură istorică, fie pentru că statul însuși nu a fost în stare să le asigure perpetuitatea, din lipsă de cultură administrativă.
Rep.: La ce ne folosesc astăzi Arhivele în era digitală?
A.P.: Prin 2009, un coleg din Congo mi-a povestit cum au decis ei să își înființeze Arhive Naționale: pur și simplu, au constatat la un moment dat că, neavînd o evidență a documentelor proprii, ajunseseră să ramburseze la FMI mai mulți bani decît trebuia. FMI nu le-a spus, ei nu s-au prins decît într-un tîrziu. Și uite-așa, și-au înființat Arhiva Națională, reinventînd roata după ce au dat cu capul de prag. Cît despre “era digitală”, prin 1997-2000, exista o teribilă neliniște printre arhiviști, legată de viitorul profesiei lor. Între timp s-au mai liniștit, căci Internetul mai degrabă a potențat decît a diminuat nevoia de memorie. S-a dovedit a fi un aliat al arhivistului: ai mai multe șanse să îți promovezi profesia și patrimoniul, utilizatorii te pot vizita de acasă, poți face din arhivă un produs de masă.
Rep.: Este arhiva un produs vintage?
A.P.: Arhiva e mult mai mult decît un produs comercial, e o necesitate socială. O civilizație nu se poate dispensa de memoria ei decît dacă a decis să se sinucidă.
