Amintiri din militărie: gogoșarul patriot

Nu știu alții cum sunt, dar eu am fost luat cu arcanul la oaste în septembrie 1986, ca viitor student la Fizică în Iași. Împreună cu viitorii mei colegi, cu viitorii fizicieni din Timișoara și viitorii ingineri de aeronave din București – cu toții, decreței născuți în 1967 – am aterizat la Aviație, la Mediaș. Școala „Traian Vuia” (aflată atunci pe strada Aurel Vlaicu) nu se mai află acolo: prin 2004 a fost dislocată la Buzău, aproape de piste și de aparate, că la Mediaș nu se zbura, MiG-urile erau fixate pe sol, doar se porneau motoarele și atât, sărmane avioane și biete elicoptere osândite să nu se mai înalțe niciodată…

Am cunoscut acea armată brutală, înjositoare, doar din povești și din ce am văzut la alții, din alte unități: noi n-aveam gradați dintre cei cu două clase, care să-și bată joc, superiorul direct era ofițer – de obicei, tânăr locotenent aproape de vârsta noastră. După câteva zile 50 dintre noi am fost aleși, nu știu după ce criterii, și trimiși să zburăm pe ogoare, la cules de gogoșari și ardei pe undeva, pe lângă actuala Bază 86 Aeriană Borcea, Călărași, cea cu aparatele F-16. Era chiar mai lejer decât în practica agricolă din liceu, dar cum șefii fermei au văzut că ne durea la bonetă de culesul lor și că rezultatele muncii noastre nu acopereau nici motorina camionului care ne ducea la câmp, ne-au adunat într-o hală, să facem clacă. Stăteam în fund, la mese, fumam și spuneam bancuri în vreme ce sortam, spălam și lustruiam legumele pentru export. Cele mai bune – spălate și lustruite de noi, repet – erau aranjate cu grijă în lădițe noi din lemn de brad, apoi fugeau din țară; cele mai sărăcuțe ajungeau pe piața internă, iar alea cacarisite nimereau la întreprinderile de conserve, în bulion și zacuscă.

Despre un camarad care freca menta și legumele cot la cot cu mine am citit recent în presă că a devenit cel mai bine plătit executiv român din lume; cum la vremea aia habar n-aveam ce-i ăla CEO și care-s mecanismele economiei de piață, am trimis pe piața internă, în aprozarele patriei, cele mai bune produse destinate exportului. Așa, ca să aibă și mamele noastre legume bune. Când găseam un gogoșar mai frumos și mai zemos îi șopteam: „Tu ești patriot, rămâi în țară, nu pleci nicăieri!”. A ieșit scandal, normal, însă părinții unor colegi erau mult prea mari scule pe sus, pe la partid, ca să pățim ceva. Doar că, după ce toată vremea asta am băgat în noi gogoșari și ardei, ajunsesem, la closet, să facem toți de culoarea roșie, ca steagul PCR.

Între timp, ceilalți rămași în unitate, cam 150, uitaseră deja că există culoarea roșie: îi duceau zilnic la cules de porumb pe lângă Copșa Mică și combinatul Carbosin, care producea negru de fum. Colegi negri, în uniforme negre, adunau cu mâini negre știuleți negri de pe tulpini negre. Măcar negrii de pe plantații culegeau bumbac alb. Nu exista pe atunci, în 1986, „Black Lives Matter”. Când ne-am întors la Mediaș, cei 50 de la Borcea, cu ranițele pline de ardei și gogoșari, eram pete de culoare. Cu timpul, după spălări repetate, ceilalți s-au decolorat, s-au făcut, din negri, cenușii, apoi au intrat în normal, deveniserăm cu toții albaștri, de culoarea uniformelor curate, primite înainte de jurământ. Și lenjeria era albastră, inclusiv boxerii – de care, obișnuiți fiind cu chiloții tetra ai epocii, ne băteam joc, că le spuneam AZP, „Aparate de Zăpăcit Penisul”, sau chiar mai rău, fiind soldați, deci mai spurcați la gură decât civilii. Va urma, poate.