Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ANDREEA RĂSUCEANU: „Am început să cred că orice are un destin. Mai ales străzile”

Zoom ANDREEA RĂSUCEANU: „Am început să cred că orice are un destin. Mai ales străzile”

M-a încîntat cînd i-am citit cartea despre strada Mîntuleasa. O capodoperă. N-o cunoșteam pe autoare. Apoi am început s-o „urmăresc” pe Andreea Răsuceanu, tot fără s-o cunosc, în ceea ce a mai publicat. Cînd a apărut extraordinarul Dicționar de locuri literare bucureștene, scris de ea și de Corina Ciocârlie, am rugat-o pe Andreea Răsuceanu să-mi dea un interviu. Îl aveți sub ochi.

Cristian Teodorescu: Ne cunoaștem doar din cărți și din vedere, ca să zic așa. La amănunte, cine e Andreea Răsuceanu?

Andreea Răsuceanu: Prozatoare (de anul trecut, cînd am publicat romanul O formă de viață necunoscută); critic, eseist, istoric sau teoretician literar, m-am văzut pe rînd numită așa, în cronicile la cărțile mele de geografie literară (Cele două Mîntulese, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară și Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului); editor, coordonez colecția de literatură română contemporană de la Humanitas. Sînt un om în egală măsură dependent de rigoarea teoriei literare și de libertatea pe care ți-o dă literatura, proza, de fapt, cred că dualitatea asta mă caracterizează și spune mult mai multe despre cine sînt cu adevărat decît ar părea la prima vedere. Am nevoie în aceeași măsură de disciplină intelectuală, interioară și de libertate, sub toate formele ei, culmea e că cele două au sfîrșit prin a se completa perfect: disciplina teoretică m-a învățat că și proza înseamnă rigoare, construcție, răbdare (capitol la care am suferit întotdeauna…), iar libertatea, entuziasmul, “inspirația” care joacă un rol important în literatură au invadat și spațiul cărților mele de nonficțiune, dîndu-le probabil elementul de care era nevoie pentru a fi altceva decît niște cărți de teorie seci, rigide, necitibile. De fapt, pentru mine, totul e literatură sau, mai bine zis, totul e ficțiune.

C.T.: Cartea ta despre strada Mîntuleasa și despre cele din jurul ei, apărută acum cîțiva ani, mi s-a părut o splendoare. Un fel de viață a unei străzi, de la origini și pînă în prezent. De unde ți s-a tras?

A.R.: De la Mircea Eliade. De la posibilele etimologii ale numelui Mîntuleasa, care m-au intrigat. De la pisania enigmatică a bisericii. De fapt, cartea despre Mîntuleasa are la bază cercetarea pe care am făcut-o pentru teza mea de doctorat. Anii aceia de căutat prin arhive, vorbit cu locuitorii de pe stradă, descifrat pictura murală exterioară a bisericii etc., cu toată detectivistica de care a fost nevoie pentru a reconstitui povestea străzii Mîntuleasa, mi-au plăcut cel mai mult dintre toate etapele de documentare care au premers scrierea cărților mele. Era vorba probabil și despre un entuziasm al începuturilor (e prima mea carte, apărută în 2009), dar entuziasmul și interesul pentru familia de ctitori ai bisericii au continuat, am dus mai departe documentarea și i-am urmărit pînă unde aveau pămînturi, undeva pe la Valea Călugărească, unde au și rămas o vale și un sat care poartă numele cupețului Manta, de data asta, nu pe al soției sale, Stanca Mîntuleasa, cea care a dat numele străzii bucureștene. În cele din urmă, amîndoi au devenit personaje în romanul meu, O formă de viață…, unul dintre planurile cărții le duce mai departe povestea, pe teritoriul ficțiunii de data asta.

C.T.: Crezi că străzile pot avea un destin?

A.R.: În ultima vreme am început să cred că orice are un destin. Mai ales străzile! Dar și cărțile, și cred că în cazul meu s-au întîlnit destinul unei străzi și cel al unei cărți: cred că strada Mîntuleasa e conservată cel mai bine în cărți – dacă altminteri e lăsată pradă ruinei, ca bună parte din vechiul București –, asta am încercat să fac în Cele două Mîntulese, să recuperez pe cît posibil memoria acestui topos pe care Eliade îl așază în centrul mitologiei sale bucureștene. Pentru mine a fost o întîlnire de destin, tot ce am făcut mai departe s-a legat într-un fel sau altul de Mîntuleasa, ca și cum spațiul ei magic nu m-a mai lăsat să plec pînă nu am continuat să scriu despre el.

C.T.: Ai scris împreună cu Corina Ciocârlie Dicționarul de locuri literare bucureștene. Cum de v-ați putut înțelege pe un asemenea subiect?

A.R.: Existau niște afinități, desigur. Un entuziam împărtășit pentru locuri și poveștile lor. A fost un experiment extraordinar, cred că pentru amîndouă, și o provocare, să vedem pînă unde merg compatibilitățile dintre noi, ne-am și amuzat, am negociat pentru anumite locuri preferate, ne-am împărțit de fapt între noi materialul, în funcție de pasiunea fiecăreia pentru o zonă bucureșteană sau alta, dar și pentru un anumit tip de literatură, anumiți autori etc. La sfîrșit mi-am dat seama că eu am scris cu mult mai multă poftă despre mahalale și locuri mărginașe sau rău famate, în vreme ce Corina a preferat cafenelele centrale și marile bulevarde. Eu am scris despre Cuțarida, Obor, Jarcaleți, ea despre Capșa, Calea Victoriei, Dacia.

C.T.: De la ce-ați pornit – de la străzi, monumente și alte alea sau de la scriitorii care au textualizat despre ele?

A.R.: Și, și. Am pornit, de fapt, mai mult de la literatură, amîndouă am mai avut preocupări în domeniu și știam deja, aveam o imagine aproximativă asupra locurilor importante din geografia Bucureștiului literar. Firește că ne-am gîndit întîi la autorii noștri preferați și la locurile valorificate literar de ei, cum altfel să fi început dacă nu de la Fred Vasilescu intrînd pe o strada Batiștei fiartă de arșiță în după-amiaza de august bucureșteană, de la Cișmigiul unde melancolizează Pantazi sau de la triunghiul magic Mîntuleasa – Popa Soare – Pache Protopopescu? Dar am avut în minte și o hartă “reală” a Bucureștiului, am știut că, indiferent de preferințele noastre literare, nu pot lipsi dintr-un astfel de dicționar locuri emblematice din București.

C.T.: În afară de strada Mîntuleasa, care e strada ta preferată din București?

A.R.: Îmi place mult în zona Mîntuleasa, pe strada Popa Soare, pe la mijloc, ai uneori senzația unei căderi în timp, nu se mai aude decît foșnetul frunzelor din copaci, totul încremenește, parcă bulevardele mari din jur, cu zgomotul infernal al mașinilor, au dispărut, le-a înghițit pămîntul. Strada Frumoasă, Sevastopol, Sfinții Voievozi, strada Theodor Aman. Strada Ion Țuculescu, pe care am copilărit (fostă Stejarului).

C.T.: N-ai sau n-aveți impresia, tu și Corina Ciocârlie, că în afară de Bucureștiul istoric, a mai apărut un București, cel al blocurilor dejiste și ceaușiste, din așa-numitele cartiere dormitor?

A.R.: Da, și e și el extrem de interesant și de fertil la analiză. E acolo o filozofie a spațiului, pe de o parte, și, în siajul ei, un mod de a trăi, însușit sau nu de cei care-l locuiesc, pe care literatura l-a surprins imediat. Cititorii vor găsi în dicționarul nostru inclusiv pagini despre poezia cenușie, întunecată pe care o degajă aceste spații și pe care scriitorii au exploatat-o literar.

C.T.: Cinci scriitori care „au ghicit” personajul Bucureștiul de-a lungul timpului?

A.R.: Mateiu I. Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Mircea Cărtărescu.

C.T.: De la casele dărîmate sub primarul Pache Protopopescu la cele dispărute în timpul lui Ceaușescu, cînd au murit străzi și cartiere întregi pentru ridicarea Casei Poporului. E vreo deosebire?

A.R.: În timpul documentării de la arhive, referitoare la zona Mîntuleasa, am dat peste multe cereri adresate Primăriei de către cetățeni expropriați, nemulțumiți de situația nou creată. Unii se resemnau și acceptau condițiile Primăriei, alții nu, încercînd să speculeze momentul și să obțină serioase avantaje financiare, cerînd sume cu mult mai mari decît prețul pe metru pătrat al zonei. Totuși, nu aș compara cele două momente: unul e cu adevărat tragic pentru tot ce a fost Bucureștiul înainte de proiectul nebunesc al lui Ceaușescu, de distrugere a memoriei locului. Și da, nu doar străzi și cartiere au murit atunci, ci și oameni care își pierduseră casele și care nu au putut trece peste această traumă.

C.T.: Care sînt, după tine, imobilul și străzile după care poate fi recunoscut Bucureștiul de azi și de ieri?

A.R.: Calea Victoriei, care, după ani de paragină și uitare, s-a umplut azi de cafenele cochete și e, cred, principala arteră bucureșteană pe care să-ți placă să te plimbi. Cu punctele ei de atracție: Palatul Regal și Ateneul. Din păcate, căci nu văd cine ar putea iubi monstrul de piatră și sticlă născut dintr-un proiect megaloman, Casa Poporului. Centrul Vechi, adică lipscănia cu ce a mai rămas din aerele ei de centru comercial, din hanurile și forfota ei negustorească (azi turistică). Universitatea, unde bate în continuare inima orașului. Bulevardul Magheru, azi o ruină tristă. Zona din jurul Curții Vechi, pînă la Mîntuleasa și Pache Protopopescu.

C.T.: Ce-ai vrea să rămînă în picioare în București după marele cutremur care se tot anunță?

A.R.: Cît mai multe dintre vechile case negustorești, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, care, în ciuda arhitecturii lor deseori îndoielnice, a zorzoanelor și ornamentelor disproporționate, păstrează ceva din atmosfera unui București azi pierdut, unde se trăia mai puțin accelerat și mai în armonie cu locul, poate. Blocurile interbelice, cubiste – și cele mai vulnerabile, după cum am înțeles de la un arhitect bucureștean, așa-numitele P+3 de care se feresc imobiliarii și potențialii cumpărători, deopotrivă. Dar prefer să nu mă gîndesc la un eventual cutremur și la consecințele lui asupra Bucureștiului…

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Șato falit

    21 ianuarie 2020

    Anul trecut, cam pe vremea asta, am intrat ca un domn într-o bancă, fluturîndu-mi hlamida gloriei, și am ieșit într-o jumătate de oră, ponosit ca un homles fără pensie și […]

  • Pe cale de dispariție

    21 ianuarie 2020

    Gîndacul croitor al stejarului a apărat Valea Oltului mai îndîrjit decît au făcut-o dacii lui Scorillo și ai lui Decebal. A oprit buldozerele, planul de fezabilitate și fondurile europene doar […]

  • Răul cel mai cinic

    21 ianuarie 2020

    A devenit extrem de plictisitoare, ba pe alocuri chiar enervantă, mantra asta cu alesul între răul cel mai mic și răul cel mai mare. Sunt din ce în ce mai […]

  • Constituție, prostituție…

    14 ianuarie 2020

    A existat, după 1990, un moment încare Constituția României putea fi modificată, schimbată în bine. Era epoca în care o alianță politică obținuse peste 60% din locurile din Parlament. Se […]

  • Istoria în adormire

    14 ianuarie 2020

    Dacă turiștii sovietici înarmați cu drujbe, fitile de lampă și scrumbii afumate nu s-au sfiit în decembrie ‘89 să se cațăre pe acoperișurile caselor conspirative ale Securității și să tragă […]