ANDREEA RĂSUCEANU: „Locul a rămas părăsit și de izbeliște, cum sînt tot mai multe din București“

În minunatele cărți ale Andreei Răsuceanu supraviețuiește o parte a Bucureștiului demolat de buldozerele lui N. Ceaușescu și ale rechinilor imobiliari de azi. Un interviu despre arheologia literară a Capitalei, cu destine criminal retezate, și despre străzile și imobilele ei care merită să le vezi sau să le revezi.

Cristian Teodorescu: Pe vechea stradă Mîntuleasa, despre care ai scris o carte minunată, școala unde a învățat Mircea Eliade, monument istoric, a fost demolată după revoluție. În locul ei cresc bălării. Cum de n-a pățit nimeni nimic după această crimă săvîrșită la vedere?

Andreea Răsuceanu: Mi-am pus și eu această întrebare de mai multe ori, ultima oară în 2008-2009, cînd îmi pregăteam teza de doctorat și eram în plin proces de documentare în arhive. Tot atunci am participat la mai multe emisiuni și documentare, în cadrul unui proiect dedicat străzii Mîntuleasa (parte dintr-o zonă urbană protejată), și am scris mai multe articole în care trăgeam un semnal de alarmă. De ce? În 2009, la numerele 7-9, pe locul fostei școli demolate abuziv, urma să se ridice un bloc-turn, care evident că depășea limita de înălțime a zonei. În cele din urmă, mai ales datorită intervenției energice a presei audiovizuale, turnul nu a mai fost ridicat. Dar locul a rămas, cum spuneți, părăginit și de izbeliște, cum din păcate sînt tot mai multe locuri din București, protejate sau nu, domenii publice sau private.

C.T.: Alte imobile de pe Mîntuleasa, case negustorești arătoase, sînt lăsate să se dărăpăneze, ca multe din inima Bucureștiului, pretext pentru demolare. După buldozerele lui Ceaușescu, buldozerele dezvoltatorilor imobiliari?

A.R.: Destinul caselor lăsate să se prăbușească sau care sînt, cu o cruzime extraordinară, pur și simplu incendiate mi se pare la fel de cutremurător ca un destin uman zădărnicit, distrus. Casele sînt vii, au viața lor și o energie proprie, s-a scris o literatură întreagă despre asta, mi se pare un act de impietate, dar și unul criminal, cum foarte bine ziceați, să distrugi cu bună știință un loc de care s-au legat istorii de familie, dorințele și sentimentele unor oameni. Da, buldozerele acestea sînt la fel de nepăsătoare și de amenințătoare, ce contează că nu mai acționează în numele unei viziuni grandomane, ci al unor interese pecuniare? Rezultatul e același.

C.T.: Ce străzi și ce imobile ai arăta cuiva care vrea să vadă Bucureștiul istoric?

A.R.: Dacă ar fi un București istoric subiectiv, și nu aș merge neapărat spre reperele clasice, firește că aș începe cu Mîntuleasa, Popa Soare și străduțele razante, Pictor Ștefan Luchian (care a fost și ea tot Mîntuleasa, o ramificație căreia ulterior i s-a dat acest nume), Negustori, Romulus, Plantelor, Zborului, de fapt tot acel labirint cuprins între Calea Călărași și Calea Moșilor, Pache Protopopescu. Zona asta are, nu doar pentru mine, ceva fascinant, dintre toți prietenii pe care i-am adus aici, români sau străini, nu a plecat nici unul nefermecat de atmosfera ei. Îmi mai place mult și rețeaua de străzi din spatele Căii Victoriei, cu strada Frumoasă, Sevastopol, Occidentului. Parcă lumea se așază altfel în astfel de locuri, sau poate a avut vreme să se așeze mai bine, mai trainic, dîndu-ne acea iluzie a durabilității lucrurilor, a permanenței pe care o căutăm cu toții. Sau poate e pur și simplu frumusețea unei arhitecturi gîndite să aibă și o valoare estetică, ori numai farmecul nedecelabil al locurilor vechi. În privința imobilelor, dintre cele cunoscute, casa Melik, casa Macca, Palatul Suțu. Dar eu prefer să le descopăr pe cele mai puțin cunoscute, de pe vechile străzi amintite mai sus. Case de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, unde pereții par făcuți din istorie condensată. O casă demnă de interes e chiar vizavi de locul școlii Mîntuleasa, mai exact pe strada Romulus, la numărul 1, casa Simion Georgescu. Circulă, legat de ea, tot felul de povești sinistre, ceea ce arată că folclorul urban încă se construiește, dar și că fascinația față de locurile vechi, încărcate de istorie nu se termină niciodată. Îmi mai plac case de pe strada Frumoasă și Sevastopol, unde mi s-a părut la un moment dat că descopăr chiar clădirea din Secretul doctorului Honigberger (lipsea doar piticul de grădină).

C.T.: Ce are special pentru tine strada Ion Țuculescu, fostă Stejarului, despre care ai și scris în O formă de viață necunoscută?

A.R.: E strada copilăriei mele, în O formă de viață necunoscută aici se mută unul dintre personaje, Ioana, după ce a locuit cu chirie chiar pe strada Mîntuleasa. Ioana nu nostalgiază după Bucureștiul vechi, pentru că suferă încă după trauma războiului și vine, totodată, dintr-o zonă rurală, așa că visează la o lume nouă, la cartiere salubre, ordonate, iar geometria și arhitectura în linii drepte și ferme a anilor stalinismului are pentru ea ceva liniștitor și, în același timp, promisiunea unei noi vieți. Ceva din mentalitatea ei mi-au transmis bunicii mei, aflați într-o situație asemănătoare, ei iubeau foarte mult acest cartier. Strada Stejarului era destul de lungă, traversa bulevardul Baba Novac și se sfîrșea în gardul cimitirului Izvorul Nou, unde mi-am imaginat mereu că se afla în secolul al XIX-lea, pe vremea ciumei lui Caragea, celebra groapă cu var unde se ardeau cadavrele celor contaminați (aici, și nu pe locul lacului de astăzi). Nu știu de ce, mi se părea firesc să fie așa, un loc al morții care continua să aibă aceeași destinație. Oricum, blocul nostru se afla pe acest ultim segment de stradă, se oprea practic în gardul cimitirului, îmi amintesc că într-o vară niște băieți au spart un osuar și au scos de acolo un craniu cu care s-au jucat ca și cum ar fi fost o minge, a venit Miliția, a fost un întreg scandal. Chiar acum mă documentez mai pe larg legat de cartierul Balta Albă, pentru noul roman la care lucrez, și am realizat pentru prima oară cît de nou este: pe planul Pappasoglu (1871) locul nici nu există, e dincolo de marginea de pînză a hărții. Dincolo de Șoseaua Mihai Bravu, de biserica Tîrcu, de grădinile potagere sau de livezile cu duzi…

C.T.: Cu Radu Cosașu vorbeam ore întregi despre Labirint, Parfumului, Zborului, Călărași, mai erau și altele, pe care el le știa casă cu casă. (Și să nu uit, despre demolatul Cinema Tomis.) Unele au scăpat nevătămate, din altele n-au rămas decît pozele și Supraviețuirile lui Cosașu. Trecutul vizibil devine invizibil?

A.R.: La sfârșitul investigațiilor mele – și al încercărilor de a face și ceva concret pentru strada Mîntuleasa și locul fostei școli, după ce am descoperit dezinteresul primăriilor, oportunismul și nepăsarea arhitecților de sector, lăcomia rechinilor imobiliari și lipsa de scrupule a tuturor, am spus într-un interviu că singurul mod în care mai putem salva locurile este prin intermediul literaturii. Am scris de atunci încă trei cărți de geografie literară, în care e vorba despre Bucureștiul literar și istoric, dacă nu mai punem la socoteală și imaginea orașului din primele mele două romane, O formă de viață necunoscută (unde punctul fierbinte e chiar strada Mîntuleasa) și Vîntul, duhul, suflarea, unde Bucureștiul e cel comunist, al cartierelor muncitorești, nou ridicate. După 15 ani, încă văd la fel lucrurile: ceea ce dispare de pe harta obiectivă a orașului se salvează în paginile cărților.

C.T.: UE ne-ar da bani să ne păstrăm trecutul și să-l și fățuim, dar noi nu-i luăm, din motive ridicole, în timp ce analfabeți funcțional care fac politică, unii cu directive de la Kremlin, acuză UE că umblă să ne șteargă identitatea. Ne dăm pe mîna ticăloșilor, cum bănuia Preda?

A.R.: Nu cred, cel puțin nu acum. Dar cred că, în loc să așteptăm să ne ajute și aici tot alții, am putea începe să facem noi cîte ceva, să construim mai puțin haotic, să protejăm nu doar clădirile de patrimoniu, ci și pe cele cu valoare istorică, să remediem puțin din paragina care a luat în ultimii ani în stăpînire părți din București. Ar fi un bun început.