Andreea Retinschi e unul dintre cei mai mișto fotografi, dacă mă întrebați pe mine, cu toate că asta poate fi pus în discuție, fiind o chestiune de artă, interpretare și gust. Iubește animalele, care o iubesc la rândul lor, și, poate cel mai important, e un om tare mișto, care nu ezită să-și expună părerile și să susțină în mod deschis libertățile individuale.
Alexandru Cristorian: Cât de liberă e societatea de azi, în contextul actual, cu toate temele majore care au acaparat atenția, cu curente extremiste? Mai avem timp de teme precum libertățile individuale?
Andreea Retinschi: Ceva ce mi s-a părut mereu fascinant la istorie este tendința ca, după o mișcare liniară, progresistă, să apară un punct de răscruce, fie o melancolie a trecutului, fie o amnezie parțială a unui ideal peste care s-a așternut praful timpului. Și simt că suntem la aceea răscruce acum. Curentele extremiste au avut o mișcare treptată, dar constantă de mulți ani, nu a fost ceva brusc. Libertățile individuale sunt temelia unei societăți libere și orientate spre evoluție. Când vorbim de libertăți individuale, zona de conflict pare că apare când anumiți indivizi simt că libertatea de exprimare a unui individ sau grup le lezează drepturile și valorile personale. Există această frază care apare sub multe variante, una din ele fiind „Libertatea unui cetățean se termină unde libertatea altuia începe“ – atribuită lui Victor Hugo – și mie mi se pare că încapsulează perfect gândirea de unde începe schisma. Eu am impresia că pe unii îi „îngrijorează“ prea mult grija altora și că ar trebui să își vadă de viața lor, că nu suntem toți la fel și ar fi plictisitor dacă am fi. Și oricum e fascinant, dar macabru în anumite cazuri, să vezi ce lucruri sunt acceptate și justificate, și ce lucruri sunt considerate neacceptabile. Dar cumva un leitmotiv există și e foarte clar.
A.C.: Nu trece luna, săptămâna, fără să aflăm de un nou caz de femeie ucisă, violată, abuzată. Crezi că în contextul ăsta mai putem discuta despre egalitate de gen, când nu avem nici măcar un stat și instituții care să funcționeze normal și să rezolve problema siguranței fizice?
A.R.: În momentul în care începeam să răspund la acest interviu tocmai avusese loc al 28-lea femicid din Romania. Apoi a crescut la 29-30. În ultimele luni s-a creat o mișcare foarte puternică de conștientizare a unei situații care cere de mult prea mult timp o soluționare, o abordare diferită. Cu fiecare caz care iese la suprafață, devin tot mai vizibile gestionări incompetente sau incomplete ale unor instituții al căror rol ar trebui să fie protecția și prevenția. Mă întreb de ce nu avem divizii speciale pentru violența domestică și violuri, cu oameni instruiți special pentru a lucra cu victimele. Sunt atât de multe aspecte importante: compasiunea, empatia față de victimă, resurse de protecție și monitorizare, aplicarea pedepselor. Știm cu totii ca sunt mult mai multe cazuri decât cele raportate și unul dintre motivele principale este lipsa de încredere în reacția autorităților responsabile.
A.C.: Care au fost reacțiile atunci când ți-ai făcut publice opiniile pe alte teme decât cele ce țin de profesie?
A.R.: În general, la mine raspunsul a fost pozitiv, ici și colo niște comentarii mai acide, dar asta e normal la o audiență mai mare, nu toți gândim și simțim la fel. Și nu e bine nici să ne izolăm cu propriile noastre păreri. În funcție de tonul cu care e formulat răspunsul, pot să mă dedic unei discuții în care să încerc să înțeleg și cum se văd lucrurile din cealaltă tabără, sau direct block când există injurii și agresivitate care arată că nu e loc de o discuție. Nu prea am răbdare de discuții din spatele ecranului. Dacă alții se simt mai curajoși în spatele tastaturii, eu, personal, prefer să am discuțiile mai încinse în persoană, în scris nu am răbdare.
A.C.: A dat suveranismul, discursul radical, umblatul cu „valorile creștine“ în băț apă la moară agresivității? Ce e de făcut?!
A.R.: Suveranismul este un termen pe care fiecare îl modelează ca pe o plastilină pentru a-și confirma bias-ul personal. În teorie poate suna bine, dar adeseori termenii politici propovăduiesc o utopie frumoasă, ale cărei aplicații în viața reală pot duce la rezultate dezastruoase. Sună pompos și onorific și poate ascunde naționalismul ca pe un eufemism fermecător. Discursul radical e întreținut de oameni cu un oarecare grad de charismă, care încearcă să creeze rezonanță în public. Ei promit schimbare, prin orice măsură necesară, și de multe ori oamenii care pică în plasa dorinței acestei schimbări sunt chiar cei vulnerabili la măsuri. Discursul radical nici nu trebuie să aibă factualitate, el se impune prin promisiuni și o retorică persuasivă. Da, în mod ironic, în numele creștinismului apar multe agresivități și comportamente neconforme cu presupusele cutume de iubire, grijă și compasiune față de aproape. Dar e important să nu uităm că încă există mulți creștini care nu se lasă antrenați în aceste jocuri, care sunt oameni realmente buni și echilibrați. Dacă intrăm într-o zonă de suprageneralizare, comitem aceeași greșeală pe care o fac și ceilalti. Și câteva poame stricate nu ar trebui să ne facă să vrem să tăiem copacul.
A.C.: Cu toate astea, există o polarizare evidentă în societate. Există compasiune și există „ba pe-a mă-tii“. Există revoltă față de ce se întâmplă în cazul unor victime și există victim blaming. Cum facem să găsim puncte comune în locul celor divergente?
A.R.: Da, și polarizările acestea există în procente diferite în diverse societăți. Mi-a atras atenția recent un studiu care arăta că în țările în care drepturile femeilor sunt respectate, nivelurile de fericire și trai bun sunt mai ridicate. Uneori este incredibil să vezi niște cazuri de disonanță cognitivă, lipsă de empatie care îți dau peste cap tot ce consideri tu rațiune și logică, dar suntem atât de diferiți în funcție de capacitățile noastre emoționale, cognitive și de influențele sferelor sociale în care ne aflăm și ale vocilor influente pe care alegem să le folosim ca o busolă în valori și acțiuni. Mi se pare că punctele comune există întotdeauna, dar punctele de divergență sunt mai puternice și creează o schismă. Cred că o formă de dialog ținut cu răbdare și empatie poate ajuta mult, deși e foarte greu să nu intri în polemici aprinse în astfel de subiecte.
A.C.: Cât de riscant e să îți asumi o poziție astăzi, să susții o cauză, să militezi chiar pentru ea? Sunt toate cazurile de violență fizică din ultima perioadă un semnal că s-a trecut o linie roșie, de la vorbă la faptă, și că asta e realitatea la care trebuie să ne așteptăm pe viitor?
A.R.: Este riscant să îți asumi o poziție pe subiecte sensibile și eu sunt conștientă de acest risc în timp ce răspund la interviu, că mereu există o posibilitate ca o frază să fie scoasă din context sau cineva să se simtă atacat personal. Când am fotografiat pentru evenimente LGBTQ am primit și amenințări cu moartea, dar am încercat să nu iau personal genul acesta de izbucniri. În 2024 s-au raportat cu 35% mai multe cazuri de violență domestică față de 2019, dar bănuiala mea este că nu a crescut neapărat incidența, ci raportarea. Aceste cazuri erau ascunse în tăcerea unor mentalități învechite. Dacă nu schimbăm nimic, la asta ne putem aștepta și pe viitor.
A.C.: Poate frica să ajungă un factor într-o societate pretins democratică și, dacă vom ajunge la frică, cum o gestionăm, cum o învingem?
A.R.: Cred că frica este un factor care există de mult la noi în societate, până la urmă era unealta de control a fostului regim și urmele ei încă au rămas, pentru că nu a trecut atât de mult timp. Și chiar dacă timpurile s-au schimbat și multe aspecte au evoluat și s-au îmbunătățit, cred că încă avem, de fapt, multe motive să ne fie frică. Frica femeilor de a fi victime ale violenței, frica de sărăcie, frica de stagnare. Frica în cazurile descrise este un semn că ne simțim în pericol real și când ea apare, pe lângă motivele, situațiile și capacitățile personale, poate fi și un eșec al unei societăți și al anumitor organizații guvernamentale.
A.C.: Avem motive să fim optimiști pentru viitor sau pare că am uitat că drepturile și libertățile nu sunt un dat și că trebuie să luptăm, fiecare în felul său, pentru ele zi de zi? În ce culori vezi ziua de mâine?
A.R.: Mie mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că optimismul, chiar și cel orb, cel prin ochelari pictați roz, este absolut necesar și că cinismul și pesimismul, mascate sub pretenția realismului, sunt dăunatoare unei vieți trăite cu adevărat. Da, unele drepturi și libertăți pot părea în pericol în zilele noastre, dar câte din ele nici măcar nu existau acum 100 de ani? Iar 100 de ani este o viață de om, un ciclu de trăire, și câte s-au schimbat doar în cursul vieții unui om? De ce să nu fim optimiști pentru viitor? Vorbeam cu o prietenă despre ce se întâmplă politic și economic acum, iar ea mi-a spus: „Hai să nu mai vorbim despre asta, că îmi pierd cheful de a trăi“. Și i-am zis: „Tocmai de asta trebuie să trăim acum, pentru că nu știm ce o să se întâmple“ și până la urmă cel mai rău lucru nu trebuie să se întâmple mereu și nu trebuie să se întâmple mâine.
829 de vizualizări
