Oana DOBRE-DIMOFTE: „Polarizarea societății și investiția în propaganda conservatoare au dat o tribună publică acestor metehne, le-au ajutat să iasă «de sub pietre»“

În urmă cu niște ani, Oana făcea probabil cel mai periculos jurnalism și transmitea știri din zone de război. Astăzi și-a mutat lupta și atenția pe educație și în mediul online, unul care, mai în glumă, mai în serios, nu-i tocmai diferit de o zonă de război. Cu diferența clară că, în online, sub camuflajul libertății de exprimare, cad victime principii și idei. Și poate chiar normalitatea unei societăți pe care ne-o dorim și pentru care de prea multe ori uităm că trebuie să luptăm zilnic.

Alexandru Cristorian: Salut. Cum ți se pare contextul social actual și cât mai suntem dispuși ca, printre toate temele care ne consumă existența, de la crize politice la taxe și bugete, să discutăm și despre libertăți individuale ori egalitate de șanse?

Oana Dobre-Dimofte: Dispuși am fi, dar percepția mea e că discuția despre libertăți individuale și egalități de șanse e destul de partajată demografic. La generația mea și la cele mai în vârstă, discuția e mai degrabă reacție la conjuncturi care ne afectează personal (așa cum a fost în pandemie), în timp ce în segmentul tânăr și cu educație formală avansată, discuția este mai generală și, dacă mă întrebi, mai altruistă: drepturile minorităților, drepturile populațiilor oprimate.

A.C.: Crezi că toată polarizarea societății din ultima perioadă a adus la suprafață și anumite metehne învechite, dacă le pot zice așa, cu privire la rolul femeii în viață și societate? Nu prea apucăm să uităm ultima tragedie prin care trece câte o femeie, că apare una nouă. Și nu de puține ori reacțiile sunt uluitoare, în sensul rău. Și parcă tot mai vocale.

O.D.-D.: Metehnele au fost tot timpul aici: în ce se întâmplă în multe familii, în „glumițele“ misogine, în relațiile de muncă, în felul în care ne educăm copiii. Polarizarea societății și investiția în propaganda conservatoare au dat o tribună publică acestor metehne, le-au ajutat să iasă „de sub pietre“ și chiar le-au glorificat ca elemente de succes social, dacă ne gândim la personaje precum frații Tate.

A.C.: Avem rețele sociale de ceva vreme, dar parcă n-au fost niciodată platforme ale delirului ca azi. Cum putem gestiona hate speach-ul? Cât ține de educație și cât de legislație?

O.D.-D.: E, aici mi-ai dat greu. Cu legislația e complicat, pentru că e greu să stabilești instituțional o limită între hate speech și libertatea de exprimare. Dacă vorbim despre amenințări, mizerii rasiste, homofobe sau xeonofobe, exprimate direct, cred că da, putem acționa legal. Dacă toate astea sunt ambalate în meme sau pretinse glume, așa cum se întâmplă adeseori pe Internet, se complică lucrurile. Sigur că răspunsul universal corect este educația, însă aici, în momentul ăsta din evoluția României, cred că soluția e mai degrabă individuală, recunosc că nu am mare încredere într-o operă națională de civilizare, mai ales dacă mă uit la procentele din alegerile prezidențiale sau parlamentare.

A.C.: Crezi că polarizarea asta politică trage după sine o polarizare ce duce mai departe de politică, în toate domeniile? De ce nu putem să găsim că anumite chestiuni, cum ar fi drepturile și libertățile individuale, nu țin de ăia sau ceilalți, de european sau suveranist, de stânga sau dreapta?

O.D.-D.: Pentru că, în ultimii 30 de ani, raportarea la politică a fost, în proporție covârșitoare, strict emoțională. Ca alegători, suntem asemănători cu galeriile de fotbal, ținem cu ai noștri chiar și când faultează și refuzăm să vedem orice posibilă calitate sau acțiune corectă a adversarilor. Sigur că, în realitate, mulți suntem capabili de o gândire ceva mai complexă, însă avem mize, de multe ori justificate, care ne țin în polarizarea asta. Sigur că nu ne ajută nici politicienii, care au cultivat și ei genul ăsta de poziționare maniheistă, însă cred că e un efort care ar trebui să vină și de la noi. Dacă, la un moment dat, politica va fi mai mult despre idei decât despre oameni, poate că se va întâmpla să ne întâlnim mai des și mai prietenește în segmente de ideologie care nu sunt musai ale celor cu care vrem să votăm.

A.C.: E un concept frumos, cel al concursului de idei. Însă ce faci când intri în acel paradox al toleranței? Cum poți fi tolerant cu ura, cu misoginismul, cu violența verbală și chiar fizică, că avem prea multe cazuri în ultima vreme? Cum negociezi situațiile astea în spațiul virtual?

O.D.-D.: A, nu, eu vorbeam despre concursul de idei benigne, nu despre mizerii de genul ăsta. Pentru așa ceva nu am pic de toleranță, dau block direct când văd rasism, homofobie, misoginism sau violență verbală. Nu las așa ceva să se insinueze în preajma mea, nici măcar virtual. Și offline fac la fel, sunt aia nașpa care nu râde la bancuri rasiste sau homofobe și care spune despre ele exact ce crede. Mi se pare un gest de igienă.

A.C.: Dar nu crezi oare că acel block, care îți asigură ție o liniște, îl condamnă pe cel blocat să rămână în același stadiu de ură, homofobie, misoginism? E o chestiune la care mă gândesc de ceva vreme și, sincer, nu-i dau de cap.

O.D.-D.: Ba da, probabil că așa se întâmplă. Însă nu mi-am asumat vreodată misiunea de a fi salvatoarea cuiva. Promovez public ideile în care cred, susțin munca oamenilor care fac mai mult decât mine și îmi țin proximitatea departe de toxine mentale. Mai mult de atât nu mi-am propus să fac, că, dacă îmi propuneam, aș fi intrat în politică 🙂

A.C.: Până la urmă tot la politică ajungem. E inevitabil. Crezi că pericolele pe care o tabără le prezintă ne fac să fim mai toleranți, dacă pot zice așa, cu ceilalți, cu „răul cel mai mic“? Prezența femeilor în viața publică, astăzi, e mai mică decât oricând, din câte văd eu. Cum naiba facem să schimbăm asta?

O.D.-D.: Da, legat de toleranța față de ai noștri e cum ziceam: mentalitate de galerie de fotbal. Dar e cumva natural. Despre ideea cu „răul cel mai mic“ am o părere mai nuanțată: oamenii votează răul cel mai mic de când există votul universal și chestia asta e unul dintre elementele care au ținut în viață democrația. Da, evident că votăm răul cel mai mic, câtă vreme heruvimii nu s-au pogorât printre noi să candideze. Cât despre prezența femeilor în viața publică, nici n-o să fie mai mare câtă vreme femeilor li se cere, adeseori, să fie absolut impecabile pentru a avea o șansă în politică. De la femei acceptăm mai greu să fie politicieni mediocri sau de slabă calitate, așa cum sunt mulți politicieni bărbați. Femeile trebuie să aibă doctorat la Harvard, să fie campioane mondiale la șah și să nu aibă vreun tiv descusut vreodată, ca să aibă cea mai mică șansă de a nu primi bullying în politică.

A.C.: Harvard și șah pentru politică, am notat. Însă nu e doar despre politică. Mă uimesc unele reacții, în special în ultima perioadă, la adresa unor femei care au ales să opineze pe teme sociale. Cum naiba scăpăm de mentalitatea asta în care o femeie de succes trebuie să-și vadă doar de felia ei de succes, de carieră și eventual niște reclame?

O.D.-D.: Te rog să notezi și tivul niciodată descusut, e foarte important și nici măcar nu glumesc, dacă mă gândesc la cât e tocată ținuta fiecărei femei care vrea să aibă ceva de spus în politică. Cum scăpăm de mentalitatea asta? Putem doar să o ținem departe de casa noastră, de familia noastră extinsă și de prietenii noștri. Am mai putea să îi ascultăm ceva mai atent pe copiii noștri și pe o parte dintre influencer-ii lor, care au învățat să combată excelent teoriile lui Pazvante. Dar, dacă nu vrem să scăpăm de mentalitatea asta, atunci nu avem nici o șansă. Și, dacă mă uit la cifre, cam 40% din noi nu prea vor.

A.C.: Privim spre viitor cu speranță sau cu convingerea că nu ne facem bine?

O.D.-D.: Și cu nădejdea că, dacă ne jucăm cărțile ceva mai bine, n-o să mai avem instituții sau companii în care se acordă „spor de femeie“, așa cum tocmai am aflat că s-a întâmplat într-o companie de stat.