A demolat vechiul Arsenal, Arhivele Statului, întregul cartier istoric Uranus și mai ales a băgat buldozerele în biserici pentru a construi actul final al megalomaniei unui regim dement, condus de el, ucenicul cizmar. Ceaușescu, căci acesta este ucenicul, a mutat Dealul Spirii, l-a remodelat și a construit pe el Casa Poporului, construcție faraonică ce a devenit – după ce Ceaușescu a fost dus în fața plutonului de execuție la pachet cu soția – Palatul Parlamentului. Ce nu a visat Ceaușescu nici măcar în cele mai înfricoșătoare coșmaruri ale sale a fost că între acele ziduri imense vor fi scrise legile democrației dâmbovițene și ale capitalismului, așa cum le știm noi astăzi, cu bune și cu rele. Dovadă că eu pot să scriu aceste rânduri și voi să le citiți fără să fim luați cu duba, duși în beciurile Securității și omorâți în bătaie pentru atitudine dușmănoasă la adresa orânduirii socialiste, naționaliste și suveranist-comuniste, oricare ar fi aia.
Casa Poporului, sinistră sau nu, kitsch sau nu, a intrat în Cartea Recordurilor drept construcția administrativă civilă cu cea mai mare suprafață din lume, este cea mai grea clădire de pe planetă, dar și cea mai scumpă, ridicarea sa costând patru miliarde de dolari. Astăzi a devenit punctul cel mai important de atracție turistică al Bucureștiului, deci investiția de patru miliarde de dolari va putea fi recuperată în 1.500 de ani, asta dacă luăm în calcul și costurile de întreținere, care se ridică undeva la 50 de milioane de euro anual. Adică aproape două miliarde de euro de când Ceaușescu se urca în elicopter de pe acoperișul Comitetului Central și până astăzi. Pe vremea când regimul cel mai anticreștin din istoria României lucra la temelia Casei Poporului, undeva chiar vizavi de acest mega-șantier, dincolo de cheiul Dâmboviței, se putea zări la fereastra mică a mansardei unei vechi clădiri o icoană aurită. Era așezată acolo cu fața spre locul unde se construia Casa Poporului și apărea trecătorului ca un simbol al sfidării comunismului, o împotrivire la sistem, ca un semn tăcut al rezistenței spiritului creștin în fața buldozerelor ceaușismului.
Cum de nu au văzut asta securiștii, cum de nu au urcat să o ia de acolo? Greu de aflat, cert este că această icoană, apărută la geamul mansardei nu la mult timp după ce Nicolae Ceaușescu demola biserica Sfânta Vineri într-o zi de vineri 1987, a rămas acolo până în preajma lui decembrie 1989. Gestul de a pune în acele vremuri o icoană destul de mare în geam, la vedere, este unul de curaj. Să pui o icoană în geam, cu spatele la interior și cu fața către stradă, nu este o pură întâmplare. Faptul că icoana privea spre Casa Poporului, ctitoria demolatorului de biserici, are cu siguranță o încărcătură simbolică. Rămâne la latitudinea ta, dragă cititorule, dacă vrei să găsești o legătură între toate acestea și execuția lui Ceaușescu de Crăciun, când creștinii sărbătoresc nașterea Domnului. Întâmplare? Karma? Supranatural? Păcătuire?
Construirea Catedralei Mântuirii Neamului chiar în coasta Casei Poporului a costat 270 de milioane de euro. Catedrala poate fi considerată de evlavioși ca o materializare a rezistenței creștine simbolizată de icoana din mărturia de față, în timp ce ateii văd în asta o blasfemie laică prin cheltuirea unei mari sume de bani cu care ar fi putut fi construite spitale, școli și infrastructură. Indiferent însă cum privești inaugurarea acestei catedrale, nu ai cum să nu realizezi faptul că ea contrabalansează o epocă. Și nu putea face asta decât tot ca o replică faraonică, intrând în Cartea Recordurilor drept cea mai mare catedrală ortodoxă, cu turla cea mai înaltă, cel mai mare iconostas ortodox și cu cel mai greu clopot din lume. De astăzi, turismul în București nu se va învârti doar în jurul lui Ceaușescu, va trece și pragul catedralei. Astfel, turistul, după o noapte în Centrul Vechi, va ajunge să-și facă selfie cu imensitatea spațiului comunist căruia veșnicia ortodoxă i se opune cu aceleași dimensiuni copleșitoare. Iată o cale decentă de a uita de mahmureală.
Bisericos sau nu, fariseu ori ateu, trebuie să recunoști că sfințirea acestei catedrale a fost un moment emoțional care ar fi trebuit să unească românii, majoritar creștini. A fost un moment în care vrajba ar fi putut să ia o pauză, un moment național rar în care tăcerea ar fi însemnat respect față de credință, atâta cât mai este ea în aceste vremuri. Dar ceea ce am văzut și auzit la porțile acestei catedrale, cu suveraniști ultrapatrioți și georgilieni neo-creștini huiduind, nu contează ce și de ce, demonstrează că demonii comunismului încă mai dau târcoale Casei Poporului. Icoana singuratică și tăcută de la fereastra mansardei a fost înlocuită cu icoane ieșite în stradă, mânuite de contestatari agitați și săraci cu duhul, binecuvântați de Noul Mesia pogorât în izmene roșii printre muritori, pentru a le promite aducerea moaștelor lui Ceaușescu la loc de cinste în Catedrala Națională, ca gest suprem al mântuirii întoarse pe dos.
2.998 de vizualizări
„Dovadă că eu pot să scriu aceste rânduri și voi să le citiți fără să fim luați cu duba”
Nici atunci nu erau luati cu duba toti cei care scriau sau comentau. Nu ar fi fost loc in puscarii pentru toti. Intre conducatorii de atunci si cei de azi difera doar abordarea problemei, rezultatul e acelasi. Acum scriem, comentam si urlam liber, dar o facem ca prostii, degeaba. Si cei de atunci puteau face la fel si poate ca ar fi fost si laudati pentru libertatea de expresie acordata, libertate care insa azi a inceput sa dispara (chiar legiferat) daca atingi cateva subiecte tabu. Probabil din ce in ce mai multe in viitor.
Trist, dar adevarat. Trec zilnic pe langa coloanele de ”evlaviosi” si nu simt deloc nici aspiratie ca la ortodocsi, nici inspiratie ca la catolici. E o combinatie de mandrie pieptisa generata de volumul cladirii (cu toate ca recordul e doar al inaltimii), desi evreii celui de-al doilea templu (mult mai mare), nu de pietre si mortar erau mobilizati, speranta ca intratul in altar (nu ii voi intelege niciodata importanta) le va rezolva problemele cotidiene, reale si adesea grave. Altii vad prima sau a doua oara capitala si par a se uita ca olteanul la girafa. Nu pot sa nu ma gandesc la Pomponescu din Bietul Ioanide (ssst, Jean lucreaza la catedrala!). Altfel, ce sa spun, nu e la fel de urată ca vecina ei, vitraliul e interesant, icoanele sunt chiar frumoase, complexul in sine are o simetrie a lui, managementul investitiei poate fi apreciat (nu vorbesc despre modalitatea de finantare!). Nu e de nivel Baluta (puteti rade cat vreti, dar pe partea de investitii sunt trei categorii, Baluta si CNAIR, pe locul intai, cativa mai rasariti pe locul trei, restul, de la locul 50 in jos), dar e comparabil.