Lâncezeala de sărbători, după o Apocalipsă ratată şi zeci de sarmale ingurgitate, ajunge inevitabil la un sfârşit. Am ieşit din casă, probabil încă duhnind a tobă şi caltaboşi, cu un vag gust de salată de boeuf înceţoşându-mi privirile, dar cu toate degetele la mâini, în ciuda grămezii de petarde şi artificii lansate la miezul nopţii. Aşa am ajuns la Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, ca vizitator, nu ca exponat, dovadă că am trecut cu bine testul selecţiei naturale de Anul Nou, chiar şi după cele mai draconice criterii darwiniste.
Isteria publicului, care a dat năvală încă de acum trei ani să vadă dramaticul facelift făcut muzeului, a mai trecut. La fel şi buluceala cetăţenilor iubitori de biologie naturalizată, care de vizavi, de la Guvern, ar fi părut pe bune un miting sindical neautorizat dacă nu ar fi fost în mijlocul ei şi girafa. La primii paşi făcuţi în muzeu, mi-am dat seama că în toată revoluţia asta digitală susţinută de echipamente de proiecţii video, efecte speciale de lumini şi sisteme audio surround este foarte probabil ca spiritul lui Antipa să nu mai aibă loc. Cu siguranţă însă că, dacă ar fi trăit, ar fi avut cont pe Facebook, ca majoritatea şcolarilor şi tinerilor care vin aici să vadă natura expusă cu ajutorul multor computere, natură pe care nu au cum să o mai vadă de acasă, stând abuziv de mult la computer. Ceea ce nu ştiu tinerii astăzi este că acest muzeu a fost primul din lume care a amenajat diorame, adică prezentarea animalelor într-o vitrină în care fundalul pictat şi restul decorului recreează mediul în care acestea au trăit vremelnic pentru a fi împăiate veşnic. Numai că aceste diorame, adevărate piese de patrimoniu care ar avea loc în orice muzeu similar de renume din lume, au fost desfăcute, animalele împrăştiate, reorganizate şi – în cele mai multe cazuri – duse la conservare. Noile diorame conţin cam jumătate din speciile odată expuse, probabil în numele biodiversităţii care stă la baza actualului concept al muzeului. Din toate colecţiile preţioase de peşti şi păsări s-a cam ales praful, iar atmosfera templului ştiinţific dedicat bios-ului a fost înlocuită cu aceea a unui manual alternativ de ştiinţe ale naturii, suficient de superficial pentru a putea fi citit cu un ochi la Messenger şi cu căştile mp3 player-ului adânc înfipte în timpane. Iată destule argumente care mă fac să dau o fugă la Muzeul Naţional de Artă, până nu-l modernizează şi pe ăla, ca să nu ajung să privesc în locul unui Grigorescu veritabil vreo proiecţie video 3D înrămată, cu sunet Hi-Fi, cosaşi, praf, ţărăncuţe şi care cu boi trecând prin cadru.
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
