Imaginaţi-vă potrivire – să zici că-i dinadins: 2012, an electoral, e şi anul în care se împlineşte un secol de cînd Caragiale se uită la noi de sus. Dacă ar fi să fac pe cititorul în zodii, aş zice că, fiind anul lui Caragiale, vom rîde mult. Nu vom fi şi mai deştepţi, asta e sigur, dar mulţi dintre noi se vor strădui să pară.
Pupindosiştii de toate culorile îşi vor face datoria. Ipistaţii de azi vor număra steagurile şi nu le va ieşi socoteala – poate unul, două să le fi dat jos vîntul, coane Fănică! Baronii locali, aceşti strănepoţi ai lui Trahanache altoiţi cu liber-schimbismul lui Caţavencu, se vor agita cu foloase personale prin judeţe. Damele politice vor trage sfori. Brînzovenescu şi Farfuridi se vor teme pe bună dreptate de trădare, drept care vor trimite anonime la DNA.
Cetăţeanul turmentat va avea parte de o beţie cruntă, dacă îşi va scoate votul la licitaţie. În ipoteza că va pierde alegerile, Caţavencu va bine-merita un monument din partea patriei, aidoma eroului necunoscut. Căci dacă nici măcar arta unui şantaj cinstit nu te duce, azi, în Parlament, ci doar argumente palpabile, de felul găleţilor de plastic şi al mălaiului, la pachet sau în numerar, în loc să ne uităm la O scrisoare pierdută vom studia super-ofertele de la hipermarket din sezonul campaniei electorale. Iar dacă 2012 va fi şi anul comasării, s-ar putea ca bătrînul Caragiale să ne bîntuie cu două cuvinte: „Peste poate!“.
„Peste poate!“…corect monşer!