După ce a dat de înțeles că bunica Charlotte din Testamentul francez, romanul care i-a adus celebritatea, ar fi fost bunica lui, exilatul Makine a recunoscut că de fapt n-a avut nici o bunică franțuzoaică și că a învățat limba lui Voltaire la școală, într-un oraș din Siberia în care nu mai erau deportați, ci se trăia o viață relativ normală. Normalitatea sovietică.
Makine, rusul devenit scriitor francez, avea o problemă de identitate. A încercat să și-o rezolve publicînd sub pseudonim romane pe care le-ar fi putut semna orice franțuz, iar sub numele lui, romane despre țara din care plecase. După ce a trebuit să dezvăluie că el era și Gabriel Osmonde, autorul necunoscut acuzat de critici că l-ar copia pe Makine, rusul naturalizat în Franța a publicat două romane pasabile despre dubla sa identitate, parodiind Noul Roman Francez. Cu Prietenul armean, Makine se întoarce în Siberia.
Ca să nu lase loc aluziilor răutăcioase despre vreo așa-zisă bunică franțuzoaică, naratorul lui Makine, dintr-un oraș din Siberia, spune de la început că e orfan. Apoi povestea curge încet ca în nuvelele lui Cehov și moralizator ca în povestirile lui Tolstoi, într-o tulburătoare parabolă despre puterea celor lipsiți de putere și despre mecanismul menit să-i zdrobească și să-i facă uitați. Un mecanism stalinist care i-a supraviețuit lui Stalin în Uniunea Sovietică și care a continuat să funcționeze și după destrămarea URSS. Publicat cu un an înainte de invadarea Ucrainei, schimbînd ceea ce e de schimbat, romanul pare o detaliată premoniție a ceea ce avea să urmeze. Orașul din Siberia viețuiește lîngă o pușcărie în care se află condamnați de drept comun și deținuți politic. Brutalitatea și violența din pușcărie s-au întins și asupra orașului, iar cei ce încearcă să reziste sînt priviți și tratați drept dușmani ai orînduirii victorioase care-și ascunde crimele în spatele propagandei fericirii de a trăi într-o asemenea lume.
Vardan, prietenul adolescent al orfanului, venit aici cu familia, în așteptarea unui proces în care sentința e cunoscută dinainte, trăiește într-o lume a lui în care adevărul, binele și frumusețea îl ajută să supraviețuiască și îi dau curaj în fața violenței înconjurătoare. Familia lui de armeni care n-au uitat de unde se trag rezistă mecanismului care-i condamnă la uitare cu ajutorul cîtorva obiecte cu care își refac aici ambianța tradițională, într-o locuință închiriată în Fundătura Diavolului, al unor străvechi rețete de mîncare și al unei umile damigene cu vin. Totul aici, începînd cu personajele, e de o concretețe care amintește de Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Șalamov. Un loc în care se intersectează fără să se amestece lumi și valori diferite. Cu o excepție: orfanul lui Makine învață de la prietenul său armean să fie cel care nu era. Să treacă din lumea sa, a brutalității mincinoase și cinice, într-una a binelui, cu tot ceea ce mai include binele. Astfel că Prietenul armean e de fapt un roman al metamorfozării. O metamorfozare prin care trece și alt personaj ale cărții. Ronine, fost comisar sovietic pe frontul celui de-al doilea război mondial unde își pierde mîna cu care-i trimitea la atac pe soldații din tranșee, devine un profesor pacifist, încît autoritățile îl acuză de pactizare cu capitalismul. Impecabil scris, însușire care trece din plin și asupra traducerii, micul roman al lui Makine apare într-um moment în care întoarcerea la valorile fundamentale ale umanismului e și o opțiune morală, dar și, paradoxal, o armă de nestăvilit împotriva mecanismului distrugerii repus în funcțiune.
Andreï Makine, Prietenul armean, traducere de Alexandra Cozmolici, Editura Polirom, 2022.
