Armata română întoarce armele iar. De data asta împotriva aliaţilor civili

Oamenii au început să năvălească la paradă pe la nouă. Dincolo de gardurile metalice, se înşiră de-a lungul Şoselei Kiseleff. Pe măsură ce creşte, mulţimea e modelată de poliţia militară în două cordoane, pe trotuarele largi, de la Casa Presei pînă la „Antipa“. Pe lîngă bătrîneii insomniaci ai locului vin pensionari din toate mahalalele Bucureştiului. La zece, cînd soarele reuşeşte să aducă gerul la temperatura frigului, sînt mai toţi îngheţaţi. Acum se arată aducătorii copiilor. Într-un Bucureşti trist, aglomerat şi poluat, mai periculos pentru minori decît cursul superior al Amazonului, oamenii nu au unde să-şi distreze progenitura. În afara mall-ului şi a două mitinguri aviatice pe an, copilăria mică e condamnată la detenţie în casă, grădiniţă şi tramvai. Ziua Naţională e, prin urmare, un Woodstock al preşcolarilor. Micuţii Bucureştiului au apărut pe la zece şi jumătate, îmbrăcaţi ca eschimoşii, călărind pe umerii părinţilor ca oştenii lui Hannibal pe elefanţi. Pe lîngă ei, lume puhoi. Un furnicar multicolor, întins pe doi kilometri, aşteaptă defilarea cu o bună dispoziţie demnă de pensii şi salarii mai mari.

Sînt secole de cînd românii vor să ţină cu cineva şi n-au cu cine. Cînd şi cînd, presiunea asta dă pe dinafară şi ei se aruncă cu capul înainte. Plonjează cu grupul sau cu generaţia în balta de lacrimi greşită. Plîng la imnul care nu trebuie, se înjură pentru partidul nepotrivit, îşi trag pumni pentru palma dată de un adult unui copil, se omoară în bătaie pentru un ofsaid, şi tot aşa. Cu atîţia derbedei fîţîindu-se printre simbolurile naţionale, e o tînjire generală după obiectul pasiunii. Publicul bîjbîie după idoli, caută cu încăpăţînare festivităţi, se înghesuie să aplaude fără să aibă întotdeauna ce.

Şi, fiindcă veni vorba, în dreptul ambasadei Rusiei oamenii aplaudă în gol. E unsprezece şi jumătate şi defilarea încă nu dă semne că s-ar mai ţine. La capătul dinspre Piaţa Victoriei al traseului, spectatorii, stivuiţi în dosul gardului pe şapte-opt rînduri, se ridică pe vîrfuri ca să vadă asfaltul pustiu. Unii încearcă să iasă în stradă, să arunce o privire de-a lungul, înspre Casa Presei, dar sînt împiedicaţi de nişte flăcăi îmbrăcaţi în camuflaj care vorbesc la iPhone cu prietenele din provincie. Deodată, se aude un huruit din înaltul cerului. Un elicopter trece pe dea­supra plopilor avînd atîrnat de burtă un drapel cu bilă. În sfîrşit! Zeci de mii de oameni bat din palme şi aclamă ca la finala România-Brazilia, cîştigată de România. Încet-încet, freamătul mulţimii transmite dinspre centru spre periferie semnale clare. Acolo, departe, marşul plutoanelor a început. Armata română s-a pus în mişcare. Odată cu ea au luat-o din loc adrenalina, lacrimile din ochi şi nodurile din gît. Emoţia se întinde, ca o ceaţă, peste galerie. Pe ici, pe colo, grupuri de liceeni, mulţumiţi că au ocazia să fumeze fără să se uite nimeni la ei, chicotesc. Ei şi hoţii de buzunare sînt singurii români care nu dau doi bani pe fierbinţeala momentului. Restul lumii se înghesuie ca la rugby şi îşi întinde gîtul peste cefele din faţă. Eroii sînt aşteptaţi în trepidaţie de un public însetat de idolatrie. Tropăitul e tot mai apăsat, aplauzele tot mai vioaie. 

Detaşamentele au trecut de Arcul de Triumf şi încep chiar să se vadă. Cu un metru nouăzeci şi un gît de lebădă poţi recunoaşte cascheta cafenie a batalionului din Afganistan. Copiii sînt ridicaţi deasupra capului cu gesturi patetice, care amintesc de Gică Popescu ridicînd Cupa Campionilor. Toată suflarea se zbate să zărească o părticică din oştirea ţării, al cărei ropot se adună cu uruitul motoarelor de TAB.

Dar, în dreptul hotelului Triumf, undeva pe la jumătatea drumului, defilarea face la dreap­ta şi dispare pe o străduţă. Armata română întoarce armele, de astă dată doar cu 90 de grade.

Coloanele iau curba cu tot cu tancuri şi cu steaguri şi pier în neant. E experimentul Philadelphia la Bucureşti. Un kilometru de public rămîne cu gura căscată. Manifestaţia s-a arătat doar unei jumătăţi de public. Cealaltă jumătate, înghesuită degeaba pe segmentul Hotel Triumf – Piaţa Victoriei, încearcă să-şi revină din năuceală. După un minut se pune în mişcare cu mugetul unui penalty ratat. Părinţii o rup la fugă cu plozii în cîrcă, bătrîneii şi bunicuţele aleargă ca la promoţii, proletariatul adult şi şomerii au fuleul lui Bikila Abebe. Ajung la Marea Curbură a Armatei şi se ciocnesc de mulţimea instalată deja. Se caţără, se îmbrîncesc, se luptă, se aruncă peste semeni ca la lapte-gros. Toate astea, ca să vadă ce?

Păi, scafandri echipaţi cu ochelari verzi şi snorkel mov, de la Metro, de pildă. Sau două transportoare blindate care ucid doar cu ajutorul eşapamentului. Sigur, se mai pot zări fragmente dintr-o treierătoare vopsită în camuflaj, nişte fete agăţate de dube Ford, cîteva SMURD-uri Volkswagen, un tanc cu probleme la ambreiaj şi altele. În calea inamicului, care va să zică, pe lîngă scutul de coceni de la Deveselu, mai sar în ajutorul patriei două dube de jandarmi, zece blindate scoase de la Muzeul Militar şi patru Salvări. Noroc cu copiii, care iubesc armata cu tot cu aerul ei de carnaval.