La fel ca balada “Miorița” și basmele populare, mitul asistatului social vine din negura istoriei. Nu e o invenție politică recentă și, în forme culte, apare inclusiv la Creangă, în ”Povestea unui om leneș”. Asistatul social e un tip delăsător și comod, care nu vrea să muncească și devine o povară pentru comunitate. Uneori, simpla lui existență e nocivă, pentru că alții îl pot lua drept exemplu. E cazul leneșului din povestea lui Creangă, pe care consătenii îl duc la spânzurătoare ca să nu răspândească trândăvia ca pe o boală contagioasă.
Pe vremuri, aversiunea față de leneși funcționa ca un mod brutal de a regla lucrurile, ca o motivație violentă pentru a trece la treabă și a abandona inerția plăcută a inactivității. Între timp, societatea s-a schimbat, dar unele reflexe au rămas la fel de rudimentare. E incredibil că suntem în 2016 și, în România, figura leneșului, a asistatului social, încă mai provoacă indignare. În primul rând, natura muncii e alta acum. Munca fizică, brută, necalificată e mai puțin vitală ca pe vremuri, pentru că în mare parte s-a automatizat. Iar aia care nu s-a automatizat încă e pe cale să treacă în sarcina roboților. De multe ori, nu etica deficitară a așa-zișilor asistați, ci faptul că munca fizică încă mai e necesară în unele domenii e un semn al înapoierii noastre.
În al doilea rând, am ajuns să înțelegem mai bine societatea și felul în care funcționează ea. Îi cunoaștem mai bine mecanismele și știm că sunt unele lucruri care funcționează mai eficient pe post de motivație decât o pedeapsă cruntă. De exemplu, o remunerație bună, care are avantajul suplimentar că nu abrutizează societatea. În loc să-l sperii pe cetățean cu spectrul înfometării, poți să-i asiguri un minim de bază și să-l împingi spre muncă oferindu-i câștiguri suplimentare.
În al treilea rând, ne despart de personajele din povestea lui Creangă niște concepte care între timp au devenit foarte populare: drepturile. Nici nu trebuie să faci apel la argumente economice și utilitariste. De fapt, lucrurile trebuie clarificate din start: fiecare om are dreptul la hrană, adăpost și asistență medicală. Că trăim într-o societate în care există resurse destule pentru asta vine ca un bonus.
Discursul despre asistați social rămâne un anacronism, un obiect ciudat rămas din trecut și căruia încercăm stângaci să-i găsim o întrebuințare politică în lumea modernă. Singura lui bază e indignarea lacomă a unor adepți ai dreptei. E vorba în special de indivizi fără educație economică, pentru care răspunsul instinctiv, visceral, spontan e cea mai la îndemână soluție pentru rezolvarea unor disfuncții sociale.
Toate bune, dar unde-i umorul!