Mai țineți minte cum ne amenința Arnold în The Terminator: „I’ll be back!“? Ei bine, da, s-a întors. De data asta, nu în rolul rigidului android programat să se exprime în cuvinte monosilabice: cu accentul ăla gutural de austriac emigrat în State pe care i-l știm de mai bine de patruzeci de ani, Arnie e acum un agent CIA aproape pensionat care are surpriza vieții, la întîlnirea, în ultima misiune a carierei, cu o colegă nouă pe care o știe de 28 de ani. De acasă, unde-a lăsat-o să crească mai mult în grija nevestei, pentru că el era plecat mereu în delegație să salveze lumea.
Ați ghicit, după ecranizări pe tema „Soț și soție în CIA, fără să știe unul de celălalt“, s-a făcut un serial și despre un cuplu tată-fiică agenți secreți care au o relație de serviciu amestecată cu chestiuni familiale nerezolvate, tratabile la psiholog. Vînătoarea de băieți răi e cea mai mică problemă a lor, pentru că CIA dispune de o tehnologie atît de avansată, încît de la centrul operativ se poate oferi agenților în misiune suport non-stop. Pe lîngă expertul computerist care vede și aude tot, cu sunet și imagine HD de oriunde, din orice țară, chiar și din subterane ecranate și fără semnal, și îi ghidează pe colegii din teren care vorbesc singuri, cu casca în ureche, restul echipei sînt niște profesioniștiinvincibili și nemuritori, care, între reprizele de snopit în bătaie adversarii și de dezamorsat bombe atomice, au timp și de glumițe, și de replici istețe între ei.
Prostia asta cu Arnold spion evoluează grațios, ca o balerină obeză, pe un scenariu stil anii ’80, al cărui nivel de realism, căzut sub limita credibilității, are atîtea valori negative de parcă ar fi fost scris de robotul din Terminator, stră-stră-strămoșul lui ChatGPT. Acțiunea superpredictibilă, personajele complet implauzibile și dialogurile cu poante forțate dau termenului cringe noi nuanțe. Toate filmele lui Arnold au tras rău de păr realitatea, dar serialul ăsta atinge noi culmi de penibilitate, chiar din primele minute ale pilotului, cînd bunicul cu alură de macho și păr vopsit scoate din buzunar un laser cu baterii și decupează ca pe unt juma’ de metru de beton armat.
FUBAR ar fi funcționat, poate, ca o parodie a filmografiei schwarzeneggeriene, ca o comedie autoironică la adresa fostului Mr. Olympia avansat la apelul bocancilor vedetă de Hollywood, care, la 75 de ani, vîrsta de aur a medicamentelor și a pauzelor de ațipit în fotoliu, a trecut cam de multișor de la Terminator la Terminat. Parcă ultima dată era guvernator – de ce s-o fi întors la actorie, ca să joace într-un basm cu scene copilărești și morală pentru preșcolari (cei răi sînt pedepsiți, cei buni înving mereu, bla-bla-bla, happy-end) și millenniali (fiică-sa e o femeie puternică și independentă care îi dă lecții lui tată-său) doar Dumnezeu și managerul lui financiar știu.
E neclar cui se adresează FUBAR, care e target-ul său demografic. Cel mai probabil, pensionarii de-o vîrstă cu Arnold nostalgici după tinerețea lor glorioasă, blocați acum în fața televizorului, care au adormit la Astă-seară dansăm în familie, visînd la timpurile în care erau și ei capabili de diverse vitejii. Ar fi de adăugat, deci, în secțiunea Adult 70+, cu avertismentul „Program cu imagini care vă pot afecta emoțional, nerecomandat persoanelor cu alergie la gunoaie video“.
https://www.youtube.com/watch?v=f6A56zcGeWE
FUBAR, 2023-, pseudo-acțiune cu suspans fabricat, momente melodramatice și muuulte situații ridicole, creat de Nick Santora, opt episoade de 45-59 de minute, difuzat de Netflix.
14 vizualizări
Cam da. Totuși am avut răbdare sa-l vad până la capăt, ceea ce nu se va întâmpla cu agentul 000 Pacepa