Eram la balconul Administrației Rezervației din Deltă, Patrick venise cu un aparat foto atârnat de gât și cu o idee. Mă luase pe nepregătite, ieșisem să fumez o țigară și mă pregăteam să intru într-una din ședințele de luni dimineata.
- Băi, ai un sacou de schimb la tine?
- Nu, Patrickule, că abia suport să-l port pe ăsta. Am la apartament. Ce să fac cu două aici?
- Fii atent... Trebuie să te fotografiez când schimbi ceva cu altceva pe tine.
L-am privit fără să înțeleg unde vrea să ajungă, el a zâmbit și a tras din țigară misterios. Dunărea căra în spate un vapor uriaș, pescărușii se hârjoneau în jurul nostru, doi copii se alergau pe esplanada portului și de undeva, din oraș, vuia sirena unei ambulanțe. Tulcea. O doamnă de la Reglementări a apărut în pragul ușii și mi-a făcut semn că s-a adunat lumea în sala de ședințe. I-am făcut semn că vin imediat.
- Auzi... stai, că am un pulover aici, la birou. E bun? îl întreb pe Patrick.
- Merge și ăla, îmi zice el. Dă-ți jos sacoul și pune-ți puloverul.
Mă duc să iau puloverul, îl pun pe mine și mă întorc cu sacoul pe mână. Vaporul trecuse, se auzea doar duduitul pe frecvențe joase ale motorului care se infiltra în betonul construcției cu suflul lui de Leviatan.
- Uite cum facem, îmi zice Patrick, îți scoți puloverul și îți pui sacoul pe tine. Dar faci asta fără să te grăbești, ca să te fotografiez.
Intrasem deja în joc și chiar nu am vrut să insist întrebându-l care e treaba cu toată faza asta. Dacă a venit el dimineața la Rezervație așa, cu aparatul de fotografiat, înseamnă că are ceva în cap. Păstra un aer misterios, ușor comic, iar eu am simțit că trebuie să las să curgă totul. Am scos puloverul, l-am lăsat pe spătarul scaunului și am pus pe mine sacoul, timp în care Patrick dădea rafale de cadre cu aparatul său de fotografiat ca și cum eram la o sesiune foto pentru o revistă de modă. Am început să râdem amândoi, eu nu știam de ce, el știa. Apoi mi-a zis că fuge, că are treabă și că pe mine mă așteaptă oamenii la ședință. A doua zi, pe același balcon, la ritualul țigării și al cafelei cu vapor pe Dunăre, în fundal, s-a întors Patrick cu ziarul pe care îl coordona la Tulcea. A venit și cu gesturile și mormăielile lui mucalite care ascundeau în fapt glume nespuse și cascade de râs, a deschis ziarul și mi-a arătat articolul. Un titlu cu litere de o șchioapă care zicea „S-a schimbat guvernatorul” și care nu avea text, doar poze. Succesiunea de poze cu mine de la pulover la sacou. Gestul lui era unul de curaj, pentru că ziarul era oblojit financiar chiar de centaurii județului, care centauri – avea să-mi spună chiar Patrick – nu mă vor guvernator și merg la București la două – trei zile să ceară la partid schimbarea mea. În urbe fusese deja lansat zvonul că „se schimbă guvernatorul”, de la braconier la primar, de la Mila 23 la Jurilovca asta știau deja toți, că „se schimbă guvernatorul”. Iar Patrick le-a arătat că „s-a schimbat”.
Au fost mai bine de doi ani de Tulcea, de vapoare, de pescăruși, de „schimbări” de guvernator anunțate prin urbe, iar cu Patrick m-am întâlnit de câteva ori pentru a mai discuta despre fojgăiala junglei de interese țesute în jurul Deltei. Îmi mai dădea sfaturi, îmi mai zicea să mă feresc de unul și de altul, el era bine înfipt în ecosistemul tulcean, îi știa foarte bine mecanismele și lanțurile trofice. Ultima oară când l-am văzut la Tulcea era o seară rece de toamnă, am ieșit la o bere cu el în oraș, era dărâmat, trist. Se despărțise de Madi. După asta Patrick a fost doar umbra lui Patrick, eu am plecat la București pentru că suntem cu toții datori cu o schimbare până la urmă, el a rămas în Tulcea să facă jurnalism și s-a pierdut încet, încet prin japșele și plaurii politicii tulcene, visând la renaturarea Deltei. Așa a ajuns la Jurilovca. Patrick mereu a fost, mereu a plecat și mereu s-a întors, așa era el. A fost membru fondator AC, a plecat, a revenit la Cațavencii, a plecat. Mereu colegii știau că într-o zi Patrick o să deschidă ușa redacției ca un copil rătăcitor care se întorcea acasă și tot așa îl vom aștepta și de acum încolo să se întoarcă deschizând ușa redacției. Eternitatea este o glumă care merită scrisă în ziar pentru a râde de ea cu lacrimi.
Excelent articol!!
Dumnezeu să il odihnească în pace!