AURORA LIICEANU: „Memoria colectivă trebuie udată mereu cu apa prezentului“

Ce mai înseamnă deconspirarea tuturor documentelor Securității de-abia după treizeci și ceva de ani de la Revoluție? Cum dorm noaptea foștii securiști și turnători care au făcut rău cînd lor le era bine? De ce turnau turnătorii? Tot atîtea întrebări la care Aurora Liiceanu găsește răspunsuri aici. Pornind de la păcatul originar, pe care i-l atribuie lui Ion Iliescu.

Cristian Teodorescu: După mai mult de trei decenii, un guvern al României a hotărît să declasifice toate documentele fostei Securități și să le dea la CNSAS. De ce nu mai devreme?

Aurora Liiceanu: Trei întîmplări recente mi s-au părut legate și toate m-au trimis prin asociații spontane la Ion Iliescu. Și toate mă trimit la trecerea timpului. Mai întîi, după mai mult de trei decenii, guvernul actual a hotărît să declasifice toate documentele fostei Securități și să le dea la CNSAS. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Subliniez, toate. Apoi, după atîtea tergiversări, va începe judecarea lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Ioan Rus, în Dosarul Revoluției. Unii cred ca va fi ultimul episod al acestui proces. Și tot recent, Ion Iliescu se preocupă de cavoul lui. I se dă dreptate, are 93 de ani. În toate aceste trei știri, comun este un nume și el e legat de trecerea timpului: Ion Iliescu. Nemăsurata lui poftă de putere și consecințele ei au determinat tot ce am trăit după așa-zisa revoluție și pînă acum. Tergiversările se înscriu în această determinare.

C.T.: De ce declasificarea și judecata au venit tîrziu? Este tîrziu pentru oameni sau este tîrziu în termeni istorici?

A.L.: Timpii politici sînt consecințe ale celei mai mari minciuni spuse de Ion Iliescu. Mai precis, mă refer la prima parte a unei afirmații făcute de el într-un interviu privind viața lui. El spunea că atît el, cît și soția lui nu au fost interesați de putere și avere. Poate de aici se trage expresia „sărac și cinstit“. Grecii au doi termeni pentru timp: chronos, timpul linear, care curge indiferent de viața oamenilor, și kairos, timpul prielnic, al oportunității. Ion Iliescu și-a construit kairos-ul înainte de așa-zisa revoluție și a pregătit minuțios ca oportunitatea să devină realitate. Adică puterea. Astrele s-au aliniat bine: poporul era la apogeul urii față de Ceaușescu, contextul general era al schimbării, Cortina de Fier se sfîșia. Cineva trebuia s-o sfîșie și la noi. Momentul era prielnic. Am să amintesc citatul din Charles Péguy, admirat de Alain Finkielkraut: „A ajunge mai devreme, a ajunge cu întîrziere: ce copleșitoare inexactități! A ajunge la momentul potrivit: singura exactitate“. Ura față de Ceaușescu umbrea mîna care sfîșia cortina. Vorbind despre colaboraționism în Franța, Jean Cocteau a spus că există oameni cu mîini murdare, oameni cu mîini curate și oameni fără mîini. Ion Iliescu avea mîinile murdare, dar cum era un bun psiholog, mult mai dinainte de sfîșierea cortinei și-a pus o mănușă albă pe mînă, pentru a se prezenta și arăta ca oponent, dizgrațiat de Ceaușescu. Dar tot el a afirmat că a fost șomer trei luni și apoi i s-a găsit postul de director la Editura Tehnică. Partidul răsfață, căci Ion Iliescu și soția lui, foarte tineri, au gustat din mierea puterii, cînd se zbenguiau fericiți prin Italia, Elveția și Austria, bineînțeles interesați de cultură, nu de shopping, ca astăzi. Și cine, mai tîrziu, se distra sportiv cu cuplul Ceaușescu în vacanță? Beat de libertate, fără Ceaușescu, poporul nu bănuia nimic, entuziasmul a anulat suspiciunea. El, însă, cu piciorușele în marele lighean cu apa puterii, voia adevărata putere, legitimitatea. Singur nu putea rămîne. Bun psiholog, a cercetat vulnerabilitățile oamenilor, a făcut vălurele în ligheanul puterii, atît cît să nu dea pe afară, și din vălurele s-au născut, s-au ițit, baronii. Țara a devenit un imperiu cu feude, cu ramificații. Valeriu Nicolae a analizat foarte bine rețeaua Stănescu. Și o coeziune: prin putere locală ajung bogat. N-am o țară. Am un județ. Plasa socială a lui Ion Iliescu nu a fost poporul, ci plasa socială țesută de baronii proaspăt ajunși la putere. Puterea a fost înșfăcată, dar ea trebuia păstrată și FSN-ul foarte repede a devenit partid, iar competitorii dușmăniți. A apărut sindromul papionului lui Rațiu și în inconștientul colectiv poate au contat hainele lui Iliescu și puloverul roșu al lui Petre Roman. Oare au venit așa din graba de a ajunge la tortul puterii sau ca să se identifice omul de pe stradă, omul obișnuit, cu ei și să-i accepte? Dacă a fost din grabă, le-a ieșit bine. Așa se face că tergiversarea Dosarului Revoluției și declasificarea se datorează complicității celor care au profitat de generozitatea discretă a lui Ion Iliescu, care nu mai avea nevoie de nimic, pentru că mecanismul funcționa, inventat de el și uns de viață. Justiția intra în acest mecanism. Poate că enigmatica doamnă Nina îi făcea soțului ei ciorbă de perișoare cu același sîrg și tandrețe ca și Carmen Iohannis.

C.T.: De ce nu mai tîrziu?

A.L.: Cunoscînd bine România, celebrul scriitor portughez António Lobo Antunes scrie: „…copiii și prietenii vechilor conducători luau locul celor de dinaintea lor… o nouă clasă conducătoare apărută brusc, imaculată, virtuoasă, fără nici o legătură cu vechii capi, dintre care cei mai mulți, cu o zi mai devreme, încă făceau parte din membrii infinit privilegiați ai regimului“. Acest scriitor crede că am fost păcăliți, că ce am trăit a fost „o manevră a Partidului Comunist și a tuturor forțelor  atotputernice, mai mult sau mai puțin secrete, precum Securitatea… cei mai pricepuți lideri ai vechiului Partid erau, pînă la urmă, democrați convinși…“. Mai tîrziu, o declasificare poate interesa mai puțini oameni, dar cei cu interes istoric vor folosi datele obținute, iar evenimentul se înscrie în păstrarea memoriei colective, care trebuie udată, ca o plantă, mereu cu apa prezentului, oricît ar fi el de diferit.

C.T.: Unii cred că nu mai contează declasificarea asta – fiindcă turnătorii care ar mai putea fi devoalați or fi murit. Dar cu reputațiile dobîndite cu sprijinul Securității cum rămîne?

A.L.: Orice declasificare pare o scoatere la aer a scheletelor din dulapuri. Ele ne pot lămuri despre încrengăturile Puterii, traseismul politic, impostura ca strategii de reușită în viață și expresie a valorilor unor oameni. Expresia „capitalism de cumetrie“ aparține lui Ion Iliescu. Culmea ironiei, el fiind nașul multor fini baroni, direct sau indirect.

C.T.: Ce-o fi în mintea turnătorilor încă nedovediți: le pare rău? Se cred inocenți? Nu le pasă?

A.L.: Cred că lumea turnătorilor este foarte largă, există multe feluri de turnători. Unii poate au fost siliți și ar trebui să analizăm cum. Alții s-au oferit, și din nou să vedem de ce, adică motivația acestei oferte. Isaiah Berlin îi împărțea pe cei care colaborau în două categorii: unii care erau torturați, cu umilințe, amenințări cu răul celor din familie, mai ales copiii – uneori abuziv duși la orfelinate – și alții care voiau privilegii sau avantaje materiale pentru rudele lor. Prima categorie trebuie înțeleasă, dar a doua trebuie pedepsită. Este o mare deosebire între supraviețuire și privilegii. Am fost în comisia de doctorat pentru o teză privind informatorii Securității. Am fost foarte interesată de motivație, ca o dimensiune psihologică asociată moralității. Și acum mă întreb despre relația între motivație și inteligență/educație. Motivele pentru care unii deveneau informatori erau uneori năucitoare – permis permanent pentru pescuit (deci și cînd era interzis pescuitul), butelie de aragaz –, alteori erau privilegii pentru familie – transfer în altă localitate, buletin de București, avansare în ierarhie la muncă, locuință la bloc, diferite aprobări. Unele motive erau determinate de sărăcie, dar tot multe păreau determinate de orgolii și invidie. Deficitul de moralitate determinat de sărăcie s-a transformat adesea într-o dorință de îmbogățire. Nu cred, deci, că turnătorii nedovediți se percep la fel privind remușcările. Mulți dorm liniștiți, convinși că vor ajunge cu bine pe malul vieții de apoi. Am cunoscut securiști care după 1990 au fugit cu familia în Africa de Sud, de frică, dar cînd au văzut că nu vor păți nimic s-au întors. Au fost discret ajutați. Și nu numai de familie, ci și de colegi de plasă.

C.T.: O tipă care dă lecții de morală la TV s-a dat singură de gol într-un interviu. Zicea că i-a plăcut să colaboreze cu Securitatea, că era pe chestii externe.

A.L.: Cred că încă și astăzi Occidentul fascinează românii. Mamele erau mîndre dacă fiicele lor se căsătoreau cu străini. Nu bulgar sau ungur, ci cu un italian sau francez. Sau, mai tîrziu, grec. Cei care lucrau în Comerțul Exterior erau chiar invidiați. Mama lui Radu Mazăre, fostă șefă de cabinet a Suzanei (Susănicăi) Gâdea, a lucrat și în Comerțul Exterior și se mîndrea că a bătut lumea în lung și-n lat. Avantajele  erau strict materiale, shopping. Ce era din străinătate era ceva mai ceva ca ceva. Dar mai erau și vizele obținute pentru rude sau amici.

C.T.: „Nu puteai să refuzi!“ – ai auzit, cred, poezia asta. Foștii deținuți politic erau chemați periodic la Securitate, ei chiar nu puteau, ceilalți însă?

A.L.: Fără amenințări biologice, se putea.