Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

AURORA LIICEANU: „Nu avem nimic în cap despre trecut și poate de aceea nu înțelegem nici prezentul”

Zoom AURORA LIICEANU: „Nu avem nimic în cap despre trecut și poate de aceea nu înțelegem nici prezentul”

Ce știm despre indieni, dar și despre noi înșine? Cu aceste două întrebări în cap am stat de vorbă cu Aurora Liiceanu care, recent, a publicat o carte despre două surori indiene și, vrînd s-o scrie, a descoperit că nu știa mai nimic despre indieni.

Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să scrii o carte despre indienii din India, ca să zic așa?

Aurora Liiceanu: A fost o întîmplare. Eram interesată de domeniul relațiilor interpersonale și multe cercetări au abordat acest aspect al relațiilor mai mai ales în familie. Cercetările relațiilor între frați, între frați și surori și între surori nu au reușit să sesizeze nuanțe specifice nici cînd s-a conturat abordarea din viziunea gender, cînd feminitatea a devenit o temă mult abordată. Nu am găsit ceea ce mă interesa, adică relațiile între surori, deși în literatură există, de pildă, istorie ficțională privind surorile Boleyn. Întîmplător, căutînd pe net, am dat de două surori indiene și am început să citesc despre ele, și așa m-am trezit într-un hățiș de istorie a Indiei care mi-a dat măsura ultimă și certă a incredibilei mele ignoranțe. India era pentru mine, chiar pentru acea bucată din istoria ei în care au trăit cele două surori, ceva pe cît de complicat, de stufos și plin de date, pe atît de necunoscut. M-am gîndit că relația soră-soră trebuie să aibă, indiferent de cultură și de timp, ceva specific psihologic, așa că am neglijat faptul că erau indiene, ci surori, am pus accentul pe „sororitate”. Și cred că am avut dreptate, din moment ce din toată munca mi-a ieșit o carte.

C.T.: Cît erai de documentată pentru această carte?

A.L.: Nu eram deloc documentată. Aveam imagini stereotipuri și ceea ce văzusem la emisiuni Teleenciclopedia, în albume, celebrul film Vagabondul, cu Raj Kapoor, și cam asta. Dar, în timp ce scrisesem despre soacre și nurori, găsisem întîmplător, în The Economist, un articol despre închisoarea din Delhi, unde o clădire izolată este pentru soacrele ucigașe, care-și omorau nurorile care nu achitaseră dota promisă de familie înainte de nuntă. Mi-a rămas în minte acest lucru groaznic, mi-a amintit că, atunci cînd am lucrat în criminologie, am citit despre o specificitate a criminalității determinată de cultură. Era menționată arderea nurorilor de către soacre, le dădeau foc la sari, îmbrăcămintea femeilor care este foarte subțire și ia foc imediat.

C.T.: Te uiți la filmele indiene?

A.L.: Foarte rar, știu de Bollywood. Am impresia, dar poate mă înșel, că aceleași teme se reiau, una seamănă cu mitul Cenușăresei, adică permanenta opoziție între bogați și săraci, alta cu intrigile în familie și suspiciunea permanentă. Și în memoriile pe care le-am citit pentru carte am găsit mereu aceste întunecimi ale relațiilor interpersonale apropiate, minciuni, intrigi, comploturi etc.

C.T.: Cum vezi India fără s-o fi văzut?

A.L.: Asta chiar e o întrebare bună. Deci cînd eu văd o Indie pe care n-am văzut-o în realitate, nu am experiența directă, ci mediată de lecturi și media, de imagini confecționate de alții. Aveam unele lecturi despre hinduism și filosofie orientală, dar nu eram prea interesată de cultura indiană și de istoria Indiei.

C.T.: Mircea Eliade?

A.L.: Da, acesta este un subiect. Am cunoscut încă din adolescență o doamnă, mama unui prieten, care mi-a povestit despre Mircea Eliade și fascinația generației ei, cînd era tînără, față de Orient, yoga, scrierile lui Eliade. Se cunoștea cu Eliade  din mediul intelectual bucureștean, erau de aceeași vîrstă, am ținut minte, născuți în 1907. Poate n-aș fi ținut minte dacă nu era anul răscoalei. Generația acelei doamne era atrasă de India, citeau cărți despre yoga și metafizică, făceau exerciții de yoga și exista un fel de contagiune. Era în anii 1930, cumpărau cărți apărute în Franța, îmi vorbea de Aurobindo, m-a pus să citesc Rabindranath Tagore și viața lui Mahatma Gandhi. Ulterior, culmea, am cunoscut-o pe Maitreyi, cînd a trecut prin București, fusese să-l vadă pe Eliade la Chicago. Era o doamnă micuță de statură, deloc frumoasă, grăsuță, cu o minunată brățară de aur care era un cerc din metal fin împletit, un cerc neînchis, la fiecare capăt avea un elefant mic. Probabil că ochii erau niște nestemate. Am admirat-o mult și mi-o amintesc și acum foarte bine. Dar nu am făcut o obsesie pentru India. Aceeași contagiune a fost pe vremea hippioților, cînd moda călătoriilor în India, a veșmintelor indiene era în floare, a ashram-urilor. Atunci citisem reportajul unui jurnalist canadian care spunea că America suferă de obezitate materială (obiecte multe, afluența bunurilor materiale), iar India de obezitate spirituală. Atunci moda adoptase combinații cromatice pe care le consideram interzise estetic, de pildă portocaliu cu roșu sau albastru cu verde turcoaz. Tinerele umblau cu sandale indiene așa cum avea și Gandhi.

C.T.: Pînă la India, cît cunoaștem azi istoria locală a României?

A.L.: Nimic. Nu există la noi un interes pentru istoria lungă, iar în familii nu se știu decît bunicii și rareori cîte o străbunică, despre care s-a spus cîte ceva. Deci cam 100 de ani. În școală nu se face istoria locală, copiii nici măcar nu știu de unde vine numele localității sau cine a botezat satul sau comuna sau orașul. Cînd sînt unele evenimente ni se repetă de unde vine numele București, ca și cînd toți am fi bucureșteni. Istoricii, nu toți, ba chiar puțini, de curînd fac istorie socială și așa aflăm cîte ceva despre România și cum s-a trăit în unele vremuri. E drept că ai nevoie și de talent la scris pentru a scrie altfel despre trecut. Că nu avem statistici știm prea bine, statisticile costă, dar nici date despre viața oamenilor nu prea avem. “Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească“, cum este subtitlul unei minunate cărți a Constanței Vintilă-Ghițulescu. La școală se învață războaie, cifre și nimic altceva. De aceea nu avem nimic în cap despre trecut și poate de aceea nu înțelegem nici prezentul. O epocă vine cu senzorialitatea ei, cu mirosuri, cu gusturi, culori, comportamente, zgomote și vorbe, or acest lucru, această lume a concretului de toate zilele înseamnă istorie, trecut, și asta ne lipsește. Cred că dacă la școală s-ar spune povești despre cum trăiau oamenii, cum se iubeau, cum se urau, cum își creșeau copiii, cum se despărțeau, cum petreceau, cum munceau și cum trîndăveau, toate acestea ne-ar face să înțelegem de ce sîntem așa astăzi, pentru că trecutul nu moare niciodată, el doar este uitat. Dacă umbli în arhive sau asculți istoria orală afli multe și se deschid ferestre pentru a vedea peisaje la care nici nu visezi. Poate că dacă am ști cum se făcea politica pe vremuri am vedea continuități, pentru că funcțiile de astăzi, ministerele, departamentele etc. au ca strămoși dregătoriile de altădată, iar baronii de astăzi sînt urmașii puternicilor trecutului. Am cunoscut un pasionat inginer forestier care făcea istorie, nu știu cît de conștient era. Studia cu ardoare Columna lui Traian ca să vadă ce frunze erau sculptate pe ea și-mi spunea că cele mai multe erau de stejar. Concluzia lui era că în acele vremuri pădurile aveau mulți stejari. Se poate face istorie din orice profesiune, meserie.

C.T.: Ce mai înseamnă așa-numita istorie locală?

A.L.: Astăzi, cuvîntul local se învecinează cu inflația cuvîntului locație. Istoria locală este o istorie a unui loc, mic sau mare: de pildă, sat sau țară. Dar pentru a avea istorie locală trebuie să te plasezi în relația de includere/excludere. Pentru cineva născut sau avînd strămoși în Medgidia, cartea ta despre Medgidia este de istorie locală, incluzînd și destine, istorii ale unor persoane. Deci literatură. La școală ar trebui să funcționeze conceptul “glocal”, adică ce este global, mare, adică România, și ce este inclus, mic, adică local – în cazul tău, Medgidia. Istoria mare ar trebui învățată după ce se învață istoria mică, a locului, care ar trebui făcută cînd ești mic.

C.T.: Ce ne învață istoriile oficiale despre trecutul nostru?

A.L.: Cred că ce ne învață este confuz, incoerent și dictat de viziunea oficială. Cînd am fost prima dată în Maramureș, era o propagandă uriașă naționalistă cum că sîntem daci. Existau deja atunci televizoare alb-negru, nu multe, dar oamenii se mai uitau, vorbeau între ei. Unii, puțini, aveau cîte-o poză de familie, așa cum se mai văd la Muzeul Țăranului Român, cu haine populare, bărbații cu barbă, cei maturi. Cînd întrebai cine sînt spuneau că sînt strămoși, daci. Cred că atunci s-au răspîndit numele Daciana și Dacian, din patriotism!

C.T.: Sîntem, cumva, indieni în țara noastră?

A.L.: Cam așa ceva. Poate că și modelul acesta festivist te face să rămîi indiferent sau lipsit de interes. Sigur, există fenomenul de favoritism de grup, pentru adaptare, părinții au și ei o subiectivitate anume, dar asta nu te împiedică să vezi și lucrurile mai puțin roze. În fond, iubim oameni care nu sînt perfecți, cărora le vedem și le știm limitele, ca să nu spun defectele. Nici noi nu sîntem perfecți.

C.T.: Ce părere ai despre scenele de amor înscrise în piatră pe pereții templelor indiene care și azi sînt cenzurate în Occident?

A.L.: Am citit în ziare din Franța cîte dezbateri sînt dacă să scoată pentru public ceea ce este pus la secret la Biblioteca Națională, fiind vorba de desene, litografii etc., cu scene erotice de neconceput pentru mintea de astăzi, clasate ca pornografie. Cred că, treptat, vor fi scoase la vedere. Scenele de amor înscrise în piatră pe pereții templelor indiene nu sînt departe de stampele japoneze. Ele amintesc de vremuri în care diversitatea umană era neîngrădită de religie sau de precepte. Rușinea are și ea istoria ei, ca și discreția sau intimitatea. Biologii spun că diversitatea naturii trebuie lăsată liberă, necenzurată, că moralitatea a existat înainte de religie – desigur, o anume moralitate. Și moralitatea se schimbă.

C.T.: Ce sîntem azi dacă nu știm ce-am fost ieri, alaltăieri?

A.L.: O nație dezorientată, dezbinată și lipsită de viziune sau de un proiect de viitor. Asta dacă ne vedem locul în statistici globale, unde sîntem “repetenți” în multe domenii, dar ni s-a cerut să fim mîndri, sfîșiați între excepționalism și complexe de inferioritate.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Acum vreo doua saptamani,intamplarea,plictiseala m-a facut sa intru pe site-ul “La radio cu Andreea Esca” si am vizionat printre altele si emisiunea,2017 toamna, a carei invitata a fost d-na Aurora Liiceeanu. Spre sfarsitul emisiunii d-na psiholog s-a referit la un domeniu feminin, cine e si cine nu e “Doamna” dintre persoanele cu notorietate politica stablind ca Elena Udrea si Angela Merkel, ciudata alaturare, nu au fason de “Doamne” spre deosebire de Theresa May care,da ,este ! Atunci am rememorat un fapt incredibil si anume ca pe tot parcursul emisiunii Aurora Liiceanu a mancat (a ciugulit) nonsalant din ceva care parea pateu, placinta sau saorma probabil cumparata de la colt, dupa care intre dumicati, cu dezinvoltura isi sugea dintii si isi culegea, nimic nu se pierde totul se transforma, resturile plimbandu-si limba intre dantura si interiorul buzelor. Asta da doamna ! PS.Emisiunea la care ma refer a devenit celebra prin inepta intrebare promovata ca promo “Sex, dimineata sau seara? ” Bine ca amfitrioana a iertat-o pe onorabila printesa Marina Sturza, in schimb Corina Chiriac, cam de acelasi leat, n-a scapat. Spre cinstea ei aceasta a iesit decent din stupida curiozitate. PSS. Remarcabil comentariul de sub poza referitor la pacientul incurabil . Tzin sa fie,tzin sa fie ?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Recviem pentru mustața lui Dragnea

    19 noiembrie 2019

    Prieten la toartă cu bărbierul austriac al Munților Carpați, Klaus Iohannis a reușit și el performanța de a-i ușui vrabia de sub nări lui Liviu Dragnea, lăsîndu-l orfan de mustață […]

  • Ciuma Roșie biruitoare

    19 noiembrie 2019

    Națiunile se ridică atunci cînd norocul le suflă în pînze. România a prins furtuna norocoasă de acum un secol – cînd, după ce a pierdut un război, și-a dublat teritoriul. […]

  • Fenomenalul domn Cîțu

    19 noiembrie 2019

    Când a încercat, la inițiativa prietenului lui mai inteligent, Lucian Isar, să atace speculativ leul, în 2009, Florin Vasile Cîțu a primit de la Mugur Isărescu un dos de palmă […]

  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]